Esenţială odinioară, instituţia catehezei este căzută astăzi într-un nemeritat derizoriu. În Dicţionarul de Teologie Ortodoxă (ediţia 1994) al părintelui prof. dr. Ion Bria, cuvântul nici nu apare. La ora de faţă, ajunge doar să pronunţi cuvântul “cateheză” şi prima imagine care îţi vine în minte seamănă cu aceea a manualului pentru şcoala de şoferi. Numai că în locul celor trei sute şi ceva de întrebări clare şi la obiect, manualele de religie par scrise în cadenţa unui marş ideologic. Ca şi cum Dumnezeu s-ar afla în campanie electorală, ca şi cum ar fi un produs căruia i se face reclamă.
Într-o mărturisire de credinţă apărută prin anii ’90, la una dintre pagini, aflăm următoarea formulare: “De ce trebuie să-L iubim pe Dumnezeu?” – urmată, desigur, de un răspuns. Cine a iubit însă vreodată ceva ori pe cineva pentru că a trebuit să o facă, pentru că manualul de corectitudine, curricula şcolară, preotul ori familia i-au cerut-o?
Nu există nici educaţie, nici constrângere, nici seducţie care să-l facă pe om să iubească. Prin educaţie aflăm de Dumnezeu şi eventual ajungem să credem în El. Nu trebuie să uităm însă că dracii cred la rândul lor şi se cutremură!
Pornind de la aceste premise foarte smerite, demersul nostru se aşază pe singura temelie justă: cel în faţa căruia mărturisim Ortodoxia nu este subiect al unei îndoctrinări, al unui “dresaj” religios, ci Chip al lui Dumnezeu, binecuvântat cu darul deplinei libertăţi, atât cât încape ea în hotarele firii.
Într-o discuţie pe marginea temei educaţiei, un tânăr duhovnic a fost de părere că este de preferat să izolăm copilul şi să-l ajutăm să crească în Dumnezeu înainte de a se confrunta cu realităţile lumii. Un copil nu creşte însă în Dumnezeu ca o ciupercă. El creşte în Dumnezeu dacă vrea.
Educaţia, exemplul personal, deprinderea bunelor obiceiuri etc. sunt toate de un folos extraordinar. Ele nu transformă însă pe nimeni în mod automat într-un ostaş al lui Hristos. Putem educa un copil să fie politicos, să nu treacă pe roşu etc. Dacă suntem sfinţi ori maeştri, îl putem educa să se poarte cu oamenii ca şi când i-ar iubi. Ceea ce nu putem este să-l facem să-i iubească de-adevăratelea! Diferenţa este aceea dintre smochina pictată şi cea comestibilă.
În aceste condiţii, desigur că trebuie să protejăm copiii, să nu-i abandonăm în faţa televizorului ori a computerului. Nu trebuie să-i tratăm însă ca pe nişte reduşi mintal ori, mai rău, ca pe nişte animale de companie! Evlavia nu poate fi obţinută pe căile reflexului pavlovian. Două lucruri ne cad în sarcină, însoţite de cuvenita rugăciune:
1) să punem la dispoziţia celuilalt toate instrumentele cunoaşterii, să-l ajutăm să-şi dea seama ce anume este bine, ce anume este rău şi eventual de ce;
2) să-l îndemnăm, prin faptă şi prin cuvânt, să aleagă binele.
A pune la dispoziţia unui om toate instrumentele cunoaşterii echivalează cu a-i oferi o alimentaţie sănătoasă. Mintea şi sufletul extrag din cunoaştere principii nutritive, aşa cum trupul o face din hrană. Diversităţii extraordinare a firilor, constituţiilor şi gusturilor ar trebui să i se răspundă pe cât cu putinţă cu o totalitate a ofertei culturale. Aceasta ar fi în linii mari etapa naturală, a maturizării fireşti. Ştim însă că acolo unde există valoare este implicat, fie şi tangenţial, harul lui Dumnezeu, ceea ce deschide o perspectivă a vieţii duhovniceşti. Cateheza nu este îndoctrinare, ci privire aruncată eternităţii în, prin şi dincolo de această lume şi viaţă de toate zilele. Hristos nu ne-a livrat un pachet de abstracţiuni. Nu a luat trup de înger. Învăţătura de credinţă trebuie să considere aşadar realităţile lumii nu pentru a se pierde în ele, ci pentru a le parcurge în modul în care le-a parcurs Domnul. Ducând roadele lor legitime înaintea altarului pentru a hrăni cu ele Biserica.
Uităm adesea că înainte de a fi creştini trebuie să fim oameni, oameni întregi, oameni în toată firea. Nu putem pretinde să vieţuim duhovniceşte atât timp cât uităm datoria de a fi oameni. Nu putem pretinde că ne îndeletnicim cu rugăciunea ori cu teologia aleasă atât timp cât neglijăm grija faţă de aproapele şi datoria civica. În această ordine de idei, orice manifestare a bunului simţ comun ne este de folos nu doar omeneşte: ea trebuie să fie recuperată ecclesiologic. Incinta bisericii va fi întotdeauna locul predilect în care con-ţinuturile lumii şi ale vieţii devin transparente în lumina veşniciei.
Creştinilor nu li se cere să devină experţi în probleme lumeşti. Le este de folos totuşi să ştie pe ce lume se află. Aici îşi are locul “cultura generală”. Aici îşi are locul cinema-ul, în calitatea sa de vehicul cultural privilegiat al începutului de mileniu. Există o ofertă cinematografică potrivită tuturor vârstelor sufleteşti. Nu oricui îi prieşte orice film. Mai mult: nu oricine este capabil să abordeze orice film. In măsura în care propune o lectură adecvată, educaţia creştină poate afla totuşi în cinema un instrument formidabil.
Ajuns la vârsta deplinei maturităţi, cinema-ul este în stare să spună enorm de multe lucruri şi o poate face în cele mai variate moduri. Un excelent material didactic aşadar, acoperind întreg spectrul educaţional, de la abecedarul credinţei şi până la nivelele cele mai riscat adânci, acolo unde firea îşi negociază propriile limite.
Un exemplu: încercăm să facem accesibil conceptul fundamental, în jurul căruia pivotează întreaga teologie – persoana. Ce este persoana? Şi spunem: persoana este cutare şi cutare. Şi spunem: omul este individ atât timp cât rămâne prizonier al propriului egoism şi persoană în măsura în care izbuteşte – în iubire – să iasă din sine şi să trăiască pentru celălalt. Şi spunem: sunt în măsura în care îţi sunt. Şi spunem: iubirea e mai tare ca moartea. Nu este aceasta tema predilectă tuturor love story-urilor?
Iată însă că vine un film care ne ilustrează că iubirea este mai tare nu doar decât moartea, ci şi decât uitarea, care în unele privinţe e mai rea decât moartea. Cine iubeşte şi lasă… – vorba cântecului…
Eternal Sunshine of The Spotless Mind – nimic “spiritual”, nici o aluzie morală ori religioasă. Şi totuşi, filmul acesta ne arată ce înseamnă persoana mai bine decât ar face-o un milion de cuvinte. Joel şi Clementine sunt un fel de Romeo şi Julieta second-hand, obositi, îmbătrâniţi în traume minore şi eşecuri comune. Relaţia lor, ne-aureolată de cine ştie ce glamour romantic, se uzează la rândul ei, asemenea majorităţii celorlalte. Cu toate acestea, în chiar acele clipe în care amintirea Clementinei este ştearsă metodic din creierul lui Joel, femeia are o criză, o angoasă violentă. Totul în jur “o ia la vale”, nimic nu pare să mai aibă sens. Inexplicabil? Din punct de vedere ştiinţific, da. Din punct de vedere teologic, nu.
Adevărata iubire are prea puţin de a face cu amintirile, datele, socotelile. Putem şterge câte amintiri vrem, iubirea dăinuie. Relaţia dintre doctor (Tom Wilkinson) şi tânăra secretară (Kirsten Dunst) o reconfirmă. Cei ce se iubesc trăiesc, există fiecare în lumina şi în câmpul gravitaţional al celuilalt. Memoria, trupul, timpul şi spaţiul sunt totuşi punţi de legătură între persoane-arderea lor produce panică. Se vede treaba că nu sunt totuşi singurele punţi de legătură, de vreme ce în dimineaţa următoare procedurii de ştergere a memoriei, întreg universul conspiră la regăsirea celor doi…
Persoanele nu se definesc însă doar în iubirea dintre bărbat şi femeie ori în iubirea maternă, ci şi în acea specie de iubire învăluită cel mai adesea într-un aer retoric, dar care uneori se pricepe să devină atât de concretă: omenia, cumsecădenia, civismul.
S-a spus că lupta noastră nu este cu trupul şi cu sângele, ci cu duhurile răutăţii, care atacă în mod predilect dinlăuntru, dezlănţuind în mintea şi inima omului un adevărat război nevăzut.
Nu trebuie să uităm nici o clipă, ori să ne prefacem că nu vedem că aceste duhuri ale răutăţii atacă şi din afară spre înăuntru, ca să spunem aşa, dezlănţuind astfel şi un război cât se poate de văzut.
Distincţia dintre evlavia individualistă, pietistă şi cea bisericească, ortodoxă, merită o dezbatere de anvergură.
Ne vom mărgini aici la următoarea observaţie: nu putem pretinde că trăim lăuntric pentru Dumnezeu atât timp cât suntem părtaşi – fie prin pasivitate, fie în mod direct – la uriaşa corupţie din jurul nostru.
Vor fi, desigur, voci care să spună că lupta cu spectrul generic al Corupţiei e o luptă cu morile de vânt. Este chiar discursul predilect pe care marii corupţi îl servesc Bisericii: “Ocupaţi-vă voi de rugăciune, post, lupta cu patimile şi alte chestii de genul acesta, şi să nu vă intereseze ce facem noi cu lumea!”.
Trebuie spus din capul locului: corupţii, cei care deţin abuziv frâiele puterii, sunt slujitori ai satanei nu mai puţin decât vrăjitorii, ucigaşii sau curvele.
Chiar dacă n-avem acces la pârghiile Marii Corupţii, ne rămâne totuşi datoria de a-i sta împotrivă, de a o diminua la nivelul fiecăruia dintre noi, în casa, parohia, mănăstirea fiecăruia, în spaţiul public ori la serviciul fiecăruia. Dacă nu putem să “salvăm lumea”, să limităm cel puţin proporţiile dezastrului.
Datoria civică, aşadar, care s-ar traduce prin grija faţă de aproapele, s-ar cuveni să fie urmărită cu aceeaşi atenţie cu care urmărim paza minţii şi a inimii!
Există filme extraordinare care ne arată cum dragostea de oameni este izbăvitoare, chiar şi în absenţa unui clar reper teologic, cu condiţia să fie efectivă, prin urmare jertfelnică.
The Constant Gardener este un exemplu strălucit, dar şi Bulworth, ori chiar simpaticul The Man Who Sued God.
Nu doar filmele de ficţiune sunt relevante, ci şi reportajele, produsele jurnalismului de investigaţie. A fost nevoie de opt ani şi de o măsură legislativă intempestivă – introducerea actelor de identitate biometrice – pentru ca ziariştii creştini din România să ia act în mod public de schimbarea vitezei şi a scalei în politica globală. “Organul fonator” al ortodoxiei româneşti a rămas până în momentul de faţă inert la mărturiile venite din sfera jurnalismului independent. Există o serie întreagă de reportaje care făcând uz de bunul simţ comun dăruit de Dumnezeu tuturor oamenilor de pe faţa pământului, demontează punct cu punct întreaga mitologie construită în jurul momentului de cotitură (turning point): 11 septembrie 2001. Cum putem pretinde să accedem la cele duhovniceşti atât timp cât suntem refractari bunului simţ comun? Cum poţi pretinde să cultivi atenţia şi sensibilitatea duhovnicească necesare discernerii duhurilor, atât timp cât refuzi să iei act de fapte incontestabile: că în gaura din Pentagon nu avea cum să încapă un Boeing 757, că în craterul din Pennsylvania nu a fost găsit nici un avion şi nici un cadavru, că WTC 7 – clădire concepută ca domiciliu strategic, înzestrată cu o structură de rezistenţă supradimensionată – nu avea cum să se pră-buşească în urma unui mic incendiu etc.
Reportaje de genul Loose Change ar fi trebuit să fie dezbătute public, proiectate în aulele facultăţilor de teologie, incluse în programele omile- tice. Autorii acestor investigaţii nu sunt, în marea lor majoritate, ortodocşi. Grija lor pentru adevăr face însă Ortodoxiei un nesperat serviciu: desluşirea semnelor vremii. Am putea chiar spune, cu amară ironie, că instituţia bisericească a externalizat funcţiunea profetică, aşa cum unele spitale externalizează serviciile de catering!…
Adepţii religiozităţii “mic-burgheze” ne vor spune că toate aceste lucruri nu privesc Biserica, că nu au nici o influenţă asupra vieţii duhovniceşti. Nu trebuie totuşi să fii un susţinător înfocat al teoriei conspiraţiei ca să-ţi dai seama că nu numai din interiorul nostru cel plin de patimi vin săgeţile distrugerii, ci şi din afara lui. Că această disoluţie a comunităţilor, a comunităţii locale, parohiale, monahale, a comunităţii în general, nu e naturală. Prin urmare, că un pic de solidaritate, un pic de civism, ar merita să fie susţinute din partea noastră cu ceva mai mult decât cu o declaraţie de intenţie!
O educaţie cât mai cuprinzătoare ar putea fi de folos. Nu ne facem iluzii: în absenţa unor repere duhovniceşti vii şi accesibile, beneficiile educaţiei rămân limitate. Ele sunt reale totuşi! Oricum ne-am situa în raport cu acest domeniu, este limpede că nu ne vom putea lipsi de instrumentul acesta preţios şi sofisticat care este filmul, documentul video sau cum vrem să-l numim. Este poate timpul ca filmele – filtrate valoric, triate după feluritele nevoi legate de vârstă, obiective pedagogice etc. – să fie incluse în bibliotecile instituţiilor de învăţământ, ale parohiilor, ale familiilor şi folosite nu doar ca mijloace de entertainment, ci şi ca material didactic. Şi este poate timpul ca obiceiul domestic al statului la televizor să fie înlocuit de vizionarea unui film bun, urmată de comentarii şi dezbateri lămuritoare…
Raportate la ansamblul producţiilor cinematografice, capodoperele vor rămâne întotdeauna extrem de puţine. Ele sunt însă coerente teologic, ceea ce vrea să însemne că ipostaziază just fapte de viaţă şi generează în felul acesta percepţii adecvate, adevărate. Perceperea justă a lucrurilor adună mintea din rumoarea confuză a deşertăciunilor cotidiene. Un film bun nu-şi propune să distreze, ci ne invită să gândim, să ne punem probleme, să căutăm sensul lucrurilor. Ne invită pe căile contemplaţiei. Şi indiferent de unde alegem să contemplam ceva, indiferent ce anume alegem să contemplăm, atât timp cât o facem onest şi consecvent, căile contemplaţiei duc toate în preajma adevărului, a Adevărului lucrurilor!
Monahul Daniel Cornea, Cinema-ul: o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a culturii, Editura Christiana, București, 2017, capitolul “Cultură și cateheză“