Author: Paul Stan

Ziua 0

Acathistul Sfinților Români din Închisori

Ziua 1

E ceva ce nu se poate imagina, ce s’a trăit acolo.

Fericita ASPAZIA Oțel Petrescu

Ziua 2

…neamurile și popoarele nu trăiesc prin lași.

Dumnezeu nu ne-a părăsit nici în timpul dominației bolșevice.

Cine nu a fost în legătură directă cu Dumnezeu, în gând, și în inimă, nu a făcut nimic.

Coordonata verticală este Dumnezeu.

Comunismul este numai un preludiu al lui Antihrist.

De aceea a lăsat Dumnezeu să vină comunismul; și lucrurile s-au cernut: s-a văzut cine au fost cei care nu și-au pierdut credința.

Să vedem lucrurile iubirii lui Dumnezeu; atâta ne-a iubit și ne iubește Dumnezeu, cum noi cu mintea noastră nu putem gândi.

Și ne-a lăsat, ca prin acești martiri, să ne fie neamul mântuit.

MĂRTURISIRI DIN MLAȘTINA DISPERĂRII – DUMITRU BORDEIANU

Ziua 3

Ziua 4

Aceste lucruri le scriu în frica lui Dumnezeu (…) numai El știe că ceea ce mărturisesc este adevărat. (…)

…le scriu și pentru cei ce cred în Dumnezeu, pentru cei cinstiți și de bună credință, ca să cunoască și să înțeleagă și ei de câtă ură, minciună și bestialitate a fost și este în stare o ideologie – ideologia comunistă -, provenită nu de la oameni, ci de la diavolul.(…)

Comunismul nu este decât prezența satanei pe pământ.

Comuniștii au făcut din ideologia lor o religie (…) și nu se răspândește decât prin minciună, neîncredere, teroare și frică.

Pe plan spiritual, scopul său (…) dezumanizarea omului, iar pe plan material: mizerie, foamete și lipsă. (…)

În comunism, vrei nu vrei, trebuie să spui și să faci numai ceea ce ți se ordonă.

Nu trebuie să gândești, nu trebuie să judeci, voința și libertatea nu mai există.

Iar dacă nu, pentru consolidarea puterii sunt închisori, gulaguri, lagăre, canale, deportări, domicilii obligatorii și degradarea, siluirea conștiinței, pierderea demnității umane, robotizarea și dirijarea tuturor acțiunilor.

Așa s-a făcut comunismul.

Și cine a încăput pe mâna acestei stăpâniri satanice, și-a pierdut puterea de judecată, și voința, și libertatea, rămânând nu doar cu foamea și frigul, nu doar cu umilința și lipsa de comunicare, ci și cu scrâșnetul și disperarea…

MĂRTURISIRI DIN MLAȘTINA DISPERĂRII – DUMITRU BORDEAINU

Ziua 5

Graiurile unui (cât de curând va fi canonizat) sfânt, (poate) cel mai mare theolog al veacul al XX lea, dar theolog în sensul autentic și adevărat al cuvântului, adică de Văzător al Dumnezeului celui Viu și apoi Grăitor dintru Cest Dumnezeu Viu, prin cuvinte nu învățate din cărți sau născocite de mintea căzută ci născute din Însuși Cel Viu…cuvinte-vii, cuvinte-bornă, cuvinte-de-Sus:

Regimul comunist a lăsat societatea românească într’o stare de criză gravă, într’o stare de criză nu numai economică ci, mai ales, morală (…)

mult mai periculoasă și mai greu de vindecat decât criza economică…

Prin persecutarea oamenilor care nu făceau parte din partid…

Prin metoda de turnare a unora de către alții…

Prin grija exagerată a conducătorilor numai de puterea lor și de starea lor îmbelșugată, cu disprețul mulțimii poporului…

Toate acestea au produs o dușmănie între oameni care nu se vindecă ușor, care durează.

Țin minte unii de la alții cât au suferit unii de la alții și s’au obișnuit să se teamă unii de alții.

Toate acestea au fost agravate printr’o prigonire a credinței religioase, printr’o propagare a atheismului, o propagare tenace a atheismului în școli, în presă, în toate manifestările publice.

Asta avea la bază, la urma urmelor, un dispreț al omului.

Dacă nu crezi în Dumnezeu, nu poți crede nici în valoarea eternă a omului.

Crezi că e o ființă trecătoare și poți face cu ea orice.

Nu vei suferi pentru urmările faptelor tale urâte și nu va avea nici el de suferit pentru necredința lui.

Deci, atheismul și disprețul omului merg împreună. De aceea am văzut la comunism aceste două tendințe împreunate.

Necredința a sporit enorm nu numai prin propaganda regimului dar și printr’o zonă aparte a intelectualității noastre care încă de vreo 150 de ani încoace era ahtiată după așa-zisă cultură occidentală, cultura Franței îndeosebi.

I se părea că e ‘progresată’ dacă imită atheismul francez care a urmat revoluției de la sfârșitul secolului al XVIII lea!

Pătura aceasta intelectuală cu tendințe superficiale, necredincioase, a sporit prin deposedarea țăranilor și prin trimiterea lor ca muncitori la orașe care, până la urmă și’au dat copiii tot la școli, încât cea mai mare parte din populație devenea așa-zis intelectuală, și atinsă de această mentalitate superficială atheistă a păturii noastre intelectuale, încât și asta a ajutat la această disprețuire a omului, la această idee că poți face orice bine pentru tine și orice rău pentru alții.

Regimul comunist (…) în fond, mentalitatea lui este încă în vigoare!

De aceea, de la tineret așteptăm ca să ducă mai departe întoarcerea la fundamentul unei vieți de seriozitate, de generozitate, de altruism, de unitate, de depășire a dezbinărilor și a urilor.

De la tineret așteptăm aceasta pentru că l’am văzut deschis gândirii creștine…

Intelectualitatea aceasta mai veche nu numai că își păstrează atheismul dar când vede că nu mai e la modă atheismul, își ia direcția spre alte aiureli, numai ca să nu fie fideli spiritualității noastre, spiritualității poporului nostru, identității noastre, unității noastre.

Cad pradă (…) nu știu dacă e cazul să numesc, masoneria. E foarte atras de teosofie de origine extrem-orientală, de yoga, de orice, numai de creștinism nu… (…)

Creștinismul este Religia Iubirii.

Singura Învățătură care pune la bază Iubirea,

la originea tuturor Iubirea,

Iubirea fără început,

Iubirea nesfârșită. (…)

Pentru Iubire trebuie libertate… (…)

Am fost un popor de jertfă, un popor al Crucii… (…)

Istoria poporului român, un drum al Crucii (…)

Să prezentăm gândirea poporului român în forme care să uimească

Occidentul care’i simplist cu raționalismul lui (…)

Fără Creștinism poporul nostru se prăpădește că a fost singura lui Forță… (…)

Ce ai făcut tu pentru slava Neamului Tău?

Fiecare Neam trebuie să’și aducă strălucirea darurilor lui (…) și să le și dezvolte (…) și o generozitate față de alții (…)

Iubirea de Neam (…)

Dumnezeu vrea ca fiecare să’și iubească Neamul său dar să nu urască alte neamuri (…) și să lucrez pentru slava Neamului meu (…)

Să ținem la neamul nostru, să dezvoltăm ceea ce e frumos în el, să luăm și de la alte neamuri, să învățăm și de la ei (…)

Fiți cu toată puterea creștini că numai asta ne mai poate salva, să știți (…)

Dar cu un Creștinism serios și ca Viață și ca ‘Gândire'(…)

Și afirmarea Neamului (…)

Aici trebuie să lucrăm pentru Neamul nostru, aici ne’a trimis Dumnezeu (…)

Eu trebuie să lucrez pentru menținerea neamului acestuia! Nu degeaba ne’a lăsat Dumnezeu (…)

Eu lucrez în Planul lui Dumnezeu (…) care m’a lăsat pe mine în Neamul meu.

Pr. Dumitru Stăniloae

Ziua 6

23 august 1944 – ziua tragediei românești

‘ De vor intra trupele rusești la noi și vor ieși învingătoare în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susțină, că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolșeviza.

Consecințele?

Inutil a le discuta

IMN PENTRU CRUCEA PURTATĂ – VIRGIL MAXIM

Între timp, citeam ziarele și toate revistele care apăreau.

Eram însetat de a ști ce e în lume, cum mai gândesc oamenii, spre ce se orientează.

Partidul comunist era atât de bine înscăunat la putere încât nimeni nu-l mai contesta.

De asemenea, statul socialist era recunoscut pe plan internațional.

Fusesem scoși din temnițe când eram niște epave și când comuniștii dețineau toată puterea.

Nouă ne era interzisă orice comunicare cu masele, orice contact între noi.

Rămâneam guvernați de Securitate, într-un soi de temniță lărgită.

Pe deasupra, eliberarea noastră mai conferea comuniștilor și laurii umanitarismului pe plan internațional.

Nu știu ce miniștri se lăfăiau în plimbări și convorbiri amicale prin S.U.A., iar noi simțeam că ei înoată pe sângele nostru și calcă pe sufletele noastre.

Dacă ziarele m-au indispus prin zgomotul lor propagandistic, gazetele m-au durut când am văzut semnături ale unor oameni de mare cultură.

Dovleacul cuvintelor era întors pe toate fețele, doar – doar să încapă pe ogorul ateismului materialist.

Spitalul și orașul erau pavoazate cu afișe care mă îngrozeau.

Într-o bună zi am trecut prin fața statuii lui Lenin.

A înghețat inima în mine și mi-au zvâcnit toate durerile în tâmple, de am crezut că mă prăbușesc!

Noua societate semăna cu temnița, căci hotarele erau păzite, se vorbea o singură limbă ideologică, se executa un singur program de viață, trebuia să gândească toată lumea după directive.

Oamenii, reduși la neputință în fața statului, se supuneau și se mascau.

Masca era și o pervertire, dar și un mijloc de salvare.

Și nu era nimic de făcut.

Cărțile erau jucate de mult!

Țara pe care o părăsisem când am intrat în temniță se schimbase la față.

Nu mai existau țărani, nici ca pătură socială și nici în tradiția în care îi cunoscusem.

După ce fuseseră pauperizați, părăsiseră pământul, năvălind pe șantiere.

Pământul colectivizat era acum disprețuit și muncit în derâdere de oameni care nu-l iubeau.

Tăranii bătrâni suspinau și tăceau, țăranii tineri nu mai doreau pământ.

Căpătaseră pe șantiere obiceiuri și mentalități dubioase, fără noimă, fără temei.

Familia era și ea sfărâmată.

Desfrâul era public.

În mai toate familiile copiii proveneau din două – trei căsătorii ale părinților.

La biserică mergeau bătrânii, cu deosebire femeile.

Preoții erau timorați, cei mai mulți gustaseră și ei din amarul temnițelor.

Totuși, se păstrau cu evlavie marile datini din viață: botez, căsătorie religioasă, pomeni, parastase și înmormântări cu preoți.

Undeva, în adâncuri, exista credința și ea ieșea la suprafață cu deosebire în noaptea Învierii, când, cu mic cu mare, oamenii participau la slujbă.

Dintre toate categoriile sociale, cea mai cumplită lovitură sufletească mi-au dat-o însă copiii – ei, iubiții mei; ei, marea mea durere; ei, dorul inimii mele fripte de mizeria lumii!

Într-o bună zi am auzit un grup de copii cântând “Internaționala” și am crezut că voi muri pe loc, ori voi îngheța acolo, ori poate mă voi face praf și pulbere.

Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, dar am simțit o durere de cap care nu m-a părăsit multă vreme.

Vedeam trecutul mort, vedeam prezentul înroșit, dar îmi era cu mult mai greu să suport viitorul neantului. (…)

Era realitatea crudă.

Chiar și copiii din sate arătau ca cei de la orașe, goi pe dinăuntru, cu ifose de emancipare, obraznici și leneși.

Dispăruseră bunul-simț și buna-cuviință.

Am văzut copii sub cinci ani care socoteau că li se cuvine totul, aveau pretenții absolute și îi terorizau pe cei maturi.

Am observat un nou mod de a gândi în fragedă copilărie, încât un țânc de patru ani putea răstălmăci o problemă în trei feluri, în răstimp de două minute, interpretând-o după cum îi era convenabil.

Dialectica materialistă ce zăpăcise omenirea a întors logica pe dos, făcând din alb ori negru, ori verde, ori roșu, ori violet, după cum îi erau interesele momentului.

Ei bine, asta se simțea acum la nivelul ingenuu al copiilor și nu puteam să-mi explic cum se ajunsese la această înrâurire.

Copiii mari știau tot ce nu trebuiau să știe, tot ce le vicia naivitatea, încât ajungeau niște epave, iar tinerii, niște inteligențe pline de pofte senzuale infinite.

Constatam că în societatea socialistă se repetă în formă paroxistică toate viciile pe care Marx le-a criticat în burghezie: delațiunea este la ordinea zilei, furtul este la modă, lenea e deșteptăciune, minciuna este dialectic-științifică.

Omul este fiară civilizată!

Statul este instrumentul partidului și nimeni nu i se poate sustrage.

Omului nu-i rămâne absolut nimic personal, sau, dacă-și rezervă o împărăție lăuntrică, el trebuie să se izoleze de societate și să se teamă de ea.

Conștiința nu poate să se exercite decât în cadrele organizate de stat.

Salariul vine de la stat, sindicatul este inevitabil și-ți determină munca, câștigul îl dai partidului, primești în schimb numai educație și cultură materialist – ateistă.

Ești militar fără voie, ovaționezi contra voinței tale, ședințele de tot felul nu te iartă, statul îți apare pe stradă, în comerț, în blocul în care locuiești și-n apartament, până la urmă ești al statului, ești ‘capitalul lui cel mai de preț’ și e vai și amar de sufletul tău dacă nu ești încântat și tu însuți de această condiționare!

Societatea este când temniță, când fermă, când mecanism, aceste trei aspecte coexistând unitar, dar eliminând tot ce este uman, libertate și frumusețe.

Adesea lumea pare un ospiciu (…)

Reușisem deci să mă lămuresc cu societatea socialistă românească.

TESTAMENTUL UNUI NEBUN – IOAN IANOLIDE

Ziua 7

Ziua 8

Temnițele au fost laboratoarele de “reeducare” a “dușmanilor regimului”, până când am fost considerați inofensivi puterii de stat.

Presiunile ce s-au exercitat asupra noastră au fost geniale și bestiale, încât puțini au putut rezista.

Totuși au fost oameni care au crezut până la sfârșitul tuturor chinurilor și au rămas curați.

În acești oameni a viat Hristos, a vorbit Hristos și Hristos vorbește secolului XX prin ei. (…)

Aici s-au născut sfinți, martiri și eroi.

Așa ne-am luat dreptul de a spune adevărul împotriva lui Marx, Lenin, a marxism-leninismului și socialismului.

Mărturia noastră este crudă, dar e palidă în raport cu realitatea, căci intensitățile trăite aevea depășesc toate posibilitățile de exprimare. (…)

Viitorul acestui neam se zdrobește în România cu toate mijloacele de propagare a ateismului, materialismului și nihilismului.

Creștin, român și om sunt cele trei valori ce se confundă, se întregesc și cuprind sufletul românesc.

Dar de când se propagă marxism-leninismul, sufletul românesc a fost înmormântat.

Ne descompunem, ne lepădăm de noi înșine, murim sufletește.

Tinerii ce cresc acum au conștiința că sunt români dar nu mai au suflet românesc.

Moare sufletul creștin al neamului.

Avem nevoie să ne regăsim sufletele, să ne reorientăm valorile, să credem în oameni și în Dumnezeu.

ÎNTOARCEREA LA HRISTOS – IOAN IANOLIDE

Marx a fascinat ființe violente și resentimentare (…)

Marxismul este contrariul unei gândiri științifice, pentru că este contrariul unei critici raționale (…)

…eficacitatea de panaceu a marxismului: el părea să ofere, cui îi stăpânea conceptele (nu raționamentele!) accesul în împărăția posesiei mijloacelor de violență.

Or, știm ce înseamnă asta: accesul la putere.

Istoria a decodat just esența marxismului: o exacerbată și nudă voință de putere, în numele puterii înseși, prin eliminarea oricărui alibi al valorilor sau al transcendenței.

ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEȚII – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Ziua 9

Trebuie să cunoaștem comunismul, să înțelegem comunismul pentru că dacă’l înțelegem și știm ce s’a întâmplat ne putem găsi armele pentru a contracara valul neo-marxist.

…

Asta nu e istorie pe care o avem noi. (…) Comunismul e o crimă continuă.

Petre Țuțea

Ziua 10

Repetăm, și nu vom repeta niciodată îndeajuns, că dincolo de dominația economică, politică și militară, comunismul urmărește dominația asupra sufletului.

Sufletul trebuie distrus, pentru că nu poate fi supus.

Religia, arta, știința, ideile, idealurile, sentimentele, toate trebuie distruse și înlocuite cu ideile, legile și știința materialismului istoric.

Rezultă astfel un om-monstru, un om-caricatură, un om-demon.

Numai demonii și oamenii, conștienți de nimicnicia lor, se proclamă totuși dumnezei.

Prin urmare, educarea în spiritul materialismului istoric – adică “reeducarea” –

este demonizarea omului,

mutilarea sufletului,

uciderea lui Dumnezeu,

mecanicizarea conștiinței,

anularea personalității,

dispariția libertății,

robia absolută,

teleghidarea psihică,

condiționarea mentală pe bază de reflexe.

Către acest fel de educație se tinde.

Din punct de vedere istoric, fenomenul reeducării se situează la apogeul raționalismului, al autozeificării, al materialismului și al ateismului.

Pornind de la Renaștere și Umanism, trecând prin Revoluția Franceză, s-a ajuns inevitabil la științifismul materialismului istoric și de aici la reeducare.

Reeducarea nu era posibilă dacă n-ar fi existat această orientare și evoluție istorică.

ÎNTOARCEREA LA HRISTOS – IOAN IANOLIDE

Ziua 11

Ziua 12

Datorită experienței făcute, noi nu ne-am deformat sufletește, ci am primit o sensibilitate de a intui duhurile, ideile, curentele, forțele ce se desfășoară în lume – ori oamenii secolului XX sunt mutilați spiritual și tocmai această posibilitate le lipsește (…)

Lumea întreagă e în criză sub imperiul materialismului.

Dacă creștinii nu se pot reîncreștina, dacă ateii nu se deschid credinței, dacă evreii nu se pocăiesc, atunci lumea aceasta va sfârși catastrofal.

Nu există izbăvire decât în Hristos, dar înțeles bine și trăit sincer.

E nevoie de credință și fapte, de viața gândită și împlinită integral în credință.

Sunt unii oameni care cred și nu fac, trăind un conflict între cuget și viață; sunt alții care trăiesc la întâmplare și astfel se alienează; iar cei ce înfruntă adevărul împotriva evidenței, se satanizează.

Întunericul a ajuns măsura grosimii sale. Trebuie făcut un ultim efort de salvare de la dezastru.

Vă rugăm să înțelegeți că nu exagerăm cu nimic nici monstruozitatea experienței noastre, nici aprecierea de ansamblu asupra lumii, căci suntem lucizi și urmărim adevărul și numai adevărul, străduindu-ne a trăi și a scrie în duhul adevărului, fără ură și fără părtinire, dar dur ca însăși realitatea.

Datorită experienței făcute, noi nu ne-am deformat sufletește, ci am primit o sensibilitate de a intui duhurile, ideile, curentele, forțele ce se desfășoară în lume – ori oamenii secolului XX sunt mutilați spiritual și tocmai această posibilitate le lipsește (…)

În afară de Hristos nu avem nici un alt punct de sprijin. Ajunși cu multă trudă la El, de El fiind scoși din lume, cu El ne întoarcem spre lume, spre viață, spre veșnicie și vrem a da oamenilor perspectiva spiritualității creștine, ca unica lor izbăvire.

ÎNTOARCEREA LA HRISTOS – IOAN IANOLIDE

Ziua 13

Am împlinit 64 de ani.

Din 1919 până în 1941 am fost în conflict cu lumea burgheză, care a degradat rușinos viața creștină.

Din 1941 până în 1964 am fost întemnițat, chinuit și batjocorit, la început de dictatura antonesciană, apoi de cea comunistă.

Din 1964 până astăzi sunt încarcerat în mine însumi, deoarece lumea mă ostracizează, mă umilește și mă desconsideră.

Nu eu, ci Hristos este urât și prigonit în mine.

Am stat aproximativ cinci ani în totală izolare, de unul singur în celulă, flămând și gol.

Am stat peste cinsprezece ani în camere comune, unele mai mici, altele mai mari, în care locuiam zi și noapte, obligați să facem toate necesitățile în interiorul camerei.

Uneori eram înghesuiți până la opt inși într-o celulă de doi metri pătrați, încât dormeam câte doi, trei sau patru pe un pat și ne frecam sufletele și trupurile, clipă de clipă, unii de alții.

Mizeria, teroarea gardienilor, foamea, frigul și boala ni se păreau ușoare pe lângă teroarea reciprocă ce se crea între oameni diferiți, deznădăjduiți și adesea decăzuți.

Am fost flămând timp de peste douăzeci de ani, adesea distrofic din cauza subnutriției.

Mi-am simțit trupul înghețat în toți anii temniței.

Am fost bătut, chinuit și torturat ani de zile, până la distrugerea rezistenței fizice și sufletești.

Am cunoscut îngrozitoarea experiență a trăirii dincolo de limitele suportabilului.

Timp de ani de zile am fost amenințat cu moartea.

Necontenit mi s-a cerut sufletul.

Ani mulți, vreo cinsprezece la număr, am fost terorizat să mă “reeduc”.

Am refuzat, temându-mă nu de moarte, ci de prăbușire.

Numai Dumnezeu m-a apărat de cădere,

căci nu există om care să reziste la toate chinurile.

Am întâlnit tot felul de oameni: tineri și bătrâni, intelectuali, muncitori, țărani, români, evrei, ruși, unguri, credincioși și atei, înțelepți și nebuni, sănătoși și bolnavi, ucigași și sinucigași, oameni curați și oameni perverși, sfinți și îndrăciți.

Am ascultat profesori, savanți, literați și am învățat mai mult decât la Universitate.

Am vegheat oameni ce mureau: unii erau deznădăjduiți, alții revoltați, alții senini.

Am îngrijit pe generalul președinte al Completului militar de judecată care m-a condamnat. După ce-i servise pe stăpâni, fusese și el zvârlit în temniță. Mi-a fost dat mie să-i închid ochii.

Am luptat cu gândurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea.

La sfârșitul acestei amarnice experiențe,

numai Hristos rămâne viu, întreg și veșnic în mine.

Bucuria mea e deplină: Hristos.

M-am dăruit Lui și El m-a făcut om.

Nu-L pot defini, dar El e totul în toate.

Slavă dau lui Hristos Dumnezeu și Om!

Ioan Ianolide
București 1984

ÎNTOARCEREA LA HRISTOS – IOAN IANOLIDE

Ziua 14

Biserica, Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam,

cea care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului român,

este maica spirituală a Neamului românesc.

Cine-o combate pe ea

poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte,

dar numai român nu e.

Mihai Eminescu

Legea românească sau legea strămoșească,

în fapt Ortodoxia,

a reprezentat pentru poporul român fundamentul tuturor legilor sale de viață.

Datorită Ortodoxiei neamul nostru n-a fost singur în lunga sa istorie, în care n-a avut nici un ajutor de la oameni, ci a fost cu Iisus Hristos.

Și ajutat de El, toate le-a biruit.

Pr.Dumitru Stăniloae

O națiune care nu-și respectă trecutul și obiceiurile creștine,

un popor care-și pierde credința

și nu cultivă iubirea față de moșie și strămoșii săi

este un popor condamnat la pieire.

Nicolae Iorga

FERICIȚI CEI PRIGONIȚI – MARTIRI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE

Ziua 15

Ziua 16

…iubirea de neam și de semeni, aceasta neînsemnând însă ură pentru alte neamuri,

neamul rămânând (…) unitatea de bază a comunităților umane.

Dumnezeu a lăsat neamurile ca entități sociale.

Dacă n-ar fi așa, El n-ar fi ales un neam în sânul căruia să Se întrupeze.

Comuniștii urmăreau totodată ca să renunțăm la credința în Dumnezeu și la concepția creștină despre lume și viață.

MĂRTURISIRI DIN MLAȘTINA DISPERĂRII – DUMITRU BORDEIANU

La noi, Biserica și neamul au trăit în deplină solidaritate chiar de la început.

După retragerea trupelor romane din Dacia, sfaturile și poruncile Bisericii au trebuit să ia locul autorității oficiale anulate în chip firesc din ziua plecării funcționarilor statului.

Tribunalul nu putuse pleca și în el s-a continuat exercitarea magistraturii.

De către cine?

Obiceiurile dacilor ne lămuresc deplin: la ei, preotul era și judecător.

Și astfel “basilica”, adică, judecătoria ori tribunalul a devenit pe încetul “biserica”.

Pe calea aceasta, Evanghelia a ajuns pe nesimțite un fel de lege nescrisă, ținând locul magistraturii

(cuvântul “lege” a ajuns să însemne în limba noastră trei lucruri dintr-o dată: credință religioasă, cod civil și chiar națiune sau neam).

La noi, Biserica creștină a căpătat mare rol social și chiar politic înainte de a fi fost recunoscut creștinismul ca religie de stat.

Aproape cu o jumătate de secol înainte de Edictul lui Constantin cel Mare, Evanghelia a trebuit să țină în Dacia loc de constituție socială și politică.

Simion Mehedinți – Creștinismul românesc

FERICIȚI CEI PRIGONIȚI – MARTIRI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE

Ziua 17

… vedem că țara aceasta este clădită mereu pe picături de sânge, luat de la nord la sud, de la răsărit la apus, peste tot (…)

La Judecata aceasta de Apoi vor veni toate neamurile până la individ

și va fi întrebat fiecare ce a lucrat pentru Neamul lui.

Va fi întrebat pentru tot ceea ce a avut posibilitatea să facă și nu a făcut.

Vom răspunde acolo pentru fiecare oră, pentru fiecare săptămână, luni și ani, [pentru] fiecare timp lăsat de Dumnezeu

pentru că, pierderea timpului este pierderea sufletului.

Trebuie să măsurăm, să cântărim și să muncim ca și cum am trăi 500 de ani (…)

Pregătirea noastră, străduința noastră este să murim păcatului astăzi ca să înviem mâine. (…)

În contextul Istoriei Universale și în contextul Istoriei Naționale, țara noastră, România, a avut, are și va avea un mare rol. (…)

Și noi dacă am existat și dacă existăm, existăm numai datorită fenomenului acesta, de credința aceasta modestă, smerită și răbdătoare a Orthodoxiei (…)

Noi dacă existăm acuma, apăi existăm numai prin rugăciunile noilor noștri martiri care au suferit (…)

Chemarea poporului nostru

este ca să păstreze Credința Dreaptă, neștirbită până la sfârșit (…) Menirea noastră (…)

Spunea Tache Ionescu că un popor ca să’și împlinească Menirea trebuie să și’o cunoască.

Deci, tu trebuie să’i spui ca el să poată să și’o împlinească (…)

Noi ne ocupăm acuma de muzica ușoară.

Aici este și scopul lor:

de a ajunge să’l zăpăcească pe bietul creștin ortodox. (…)

Sport și muzică, ca în Antichitate.

Dă’i sport și pâine și încolo ai terminat cu el.

L’a redus la foame, la mizerie, la sărăcie și el nu mai gândește nimic decât să’i dai mâine o pâine și să’l pui în fața teatrului (…)

E foarte greu să poți face un lucru așa de operă, de maniera asta,

pentru că trebuie să ai și o societate de oameni oleacă mai aerisiți, mai înclinați spre viața aceasta a spiritualității (…)

Acuma sunt înclinați înspre (…) cu nimicuri din astea (…)

Lucrurile acestea pleacă de aicea,

de unde poți forma un profesor, poți forma un învățător,

formezi o Școală Românească (…)

Da’ noi suntem la distanță acuma, enorm de mare (…)

Trebuie formată și’o Școală (…)

Școala asta formează un tată, formează o mamă, formează un preot, formează un Ierarh, formează o Ierarhie (…)

care trebuie să aibă răspunderea în cadrul unui Neam (…)

S’a ținut, în sfârșit, poporul ăsta, atâta vreme, 70-80 de ani, aproape 100 de ani de ignoranță.

Și’acuma trebuie să formezi oamenii care să înțeleagă câtuși de puțin la a pune mâna să citească o carte (…)

Foarte greu, târziu…

Trebuie generație după generație (…)

să ai o continuitate în pregătirea asta a noastră.

Să fie și’n Biserică, să fie și’n Școală, să fie și’n Familie (…)

Poți să faci compromisuri în orice domeniu: comerț, politic, social (…)

da’ nu în Credință. Aici nu merge (…)

Țara aceasta (…) este o țară plină de miez duhovnicesc.

Mă uitam pe la Poarta Albă (…) călcăm pe sângele mucenicilor.

Mustește printre degetele noastre sângele sfinților, al martirilor (…)

Mănăstirile n’au reușit să facă asemenea martiri, asemenea sfinți dar temnițele au format.

ARHIMANDRIT IUSTIN PÂRVU

Ziua 18

În eroii poveștilor, românul arată cum ar fi voit el să fie lumea:

să biruie totdeauna Făt-Frumos, iar zmeii, căpcăunii, zgripțuroaicele să fie totdeauna biruite;

să scape Ileana Cosânzeana din toate primejdiile și Binele să iasă la iveală chiar de acolo de unde te aștepți mai puțin;

feciorul cel mic al Împăratului să fie el mai năzdrăvan și mai voinic decât toți frații lui, să facă isprăvi mari, fiind bun și milos față de un ciocârlan șchiop, ba și față de o furnică ori un țânțar și să afle mântuire chiar fiind părăsit de toți și de toate, nimerind la Sfânta Vineri, într-o mănăstire, pe undeva…

Și nu doar că Binele iese biruitor, dar are și un fel de precădere legată de frumusețea atitudinii.

De pildă, când Făt-Frumos pleacă să mântuie pe fata Gerarului, aproape de o pădure, în arșița dogoritoare a nămiezii, el dă cu ochii de un biet țânțar ce se zvârcolea pe nisipul fierbinte…<>.

Altceva nu are de făcut călătorul cel plin de griji? De țânțari îi ardea lui?…

Totuși ar fi fost prea urâtă fapta celui ce n-ar fi făcut măcar această mică jertfă pentru o vietate chinuită.

Tocmai în inutilitatea faptei stă frumusețea ei.

Căci ce era să aștepte un viteaz ca Făt-Frumos de la un țânțar?!

Așa a judecat poporul român, creatorul basmului pomenit.

Și tot așa sună și proverbul: <>

Așa e frumos: să faci fapta bună fără nici un gând de răsplată, numai pentru frumusețea gestului.”

Simion Mehedinți, Creștinismul românesc

FERICIȚI CEI PRIGONIȚI – MARTIRI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE

Ziua 19

Ziua 20

Neamul Românesc este o înșiruire de 40 de bunici…

Ziua 21

<<Mă bandiților! Tu uită-te aici, la mine:

de beton armat să fiți, și tot o să vă muiem! (…)

Nu este metal care să nu se topească atunci când îl pui la temperatura lui de topire (…)

Avem metode să facem din voi tot ce vrem noi!>>

<<În ceea ce privește trupul, sufletul însă este inabordabil.>>

<>

<<Ține de trup, dar este de esență divină!>>

<> (…).

Și azi îmi răsună în urechi, și n-am s-o uit cât voi mai putea gândi.

Ne aștepta constrângerea prin violență, izvorâtă din cea mai diabolică ură. (…)

Erau de reținut acele afirmații ale anchetatorului, pentru că nu fuseseră rostite întâmplător, ci erau de fapt esența planului făcut de comuniști… (…)

Oprișan a spus:

<< Fiți pregătiți pentru lupta care se va da în mlaștina disperării.

Fiecare va ieși din încleștarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu și de ce are mai bun în el.

Lupta va fi de lungă durată și cine va avea tăria și răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuși și iar se va ridica.

Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuțim săbiile duhovnicești ale dragostei, ale unirii și ale camaraderiei.>>

MĂRTURISIRI DIN MLAȘTINA DISPERĂRII – DUMITRU BORDEIANU

Ziua 22

Incompatibilitatea organică dintre sufletul românesc și ‘homo sovieticus’, ca și avântul naționalist care a însuflețit poporul după întregirea, la 1 decembrie 1918, a României Mari, au creat în țară un adevărat curent anticomunist, ce demasca fața reală a bolșevismului – ateism, crimă, teroare- ascunsă sub lozincile de egalitate și progres.

Primii care s-au manifestat organizat pentru a împiedica înstăpânirea comunismului la noi

au fost studenții.

În fața pericolului bolșevic, dar și ca ripostă la politicianismul corupt și depravat al vremii,

tineretul român universitar s-a organizat într-o mișcare de afirmare a valorilor creștine și naționale, militând pentru o ‘Românie a duhului’, cum avea s-o numească Noica,

o țară în care credința, cinstea, munca și demnitatea națională să înlocuiască pseudovalorile sociale ale vremii.

Mișcarea a căpătat în scurt timp o mare amploare, polarizând oameni de toate categoriile sociale, între care și renumite personalități intelectuale interbelice. (…)

Aderarea masivă a tineretului la valul de rezistență naționalist-creștină care a cuprins țara la începutul anilor ’30 a

creat o generație educată în spiritul credinței și al dragostei de neam

și ferită, prin aceasta, de ispita curentelor anarhiste aflate în plină efervescență în Europa.

Pătrunsă de misiunea ei de apărare a valorilor românești tradiționale,

această generație a fost ‘piatra de poticnire’ a politicii românești de dinainte și de după al doilea Război Mondial,

fiind prigonită, întemnițată și martirizată sub trei regimuri: carlist, antonescian și comunist.

FERICIȚI CEI PRIGONIȚI – MARTIRI AI TEMNIȚELOR ROMÂNEȘTI

Ziua 23

Ziua 24

…noi eram tineri, visători și fără experiență politică,

dar ne iubeam neamul în valorile sale mărețe și țara în hotarele ei naturale

și, prin urmare, eram în conflict cu toți dușmanii din afară și din interior.

La început am fost dezamăgiți de Anglia și Franța, care au abandonat Europa – deci și pe noi – în mâinile lui Mussolini, Hitler și Stalin.

Pentru o vreme ne-am orientat speranțele spre Germania, însă Hitler a fost o deziluzie.

Niciodată nu am fost adepții ideologiei naziste, dar când am simțit orgoliul rasei germane pe propria noastră piele, cu atât mai mult ne-am declarat dușmanii lor.

Germanii au venit la noi ca stăpâni și nu ca aliați.

Hitler nu și-a dorit prieteni, ci supuși, iar noi nu avem calități de robi.

Și totuși, în fața pericolului comunist românii au intrat în război alături de nemți.

Mareșalul Antonescu a spus că face un război sfânt și că din Basarabia și Bucovina va reveni în țară prin Ardeal.

El întruchipa atunci idealul românesc, pe care îl contestau numai cele câteva sute de comuniști români.

Românii nu au putut avea o alternativă în conjunctura de atunci.

Se punea întrebarea:

ce căutam noi în temniță la acea dată și ce rost avea lupta noastră?

Analizând cu grijă năzuințele acelor tineri dintre care făceam și eu parte,

am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ținta morală ne călăuzea.

Încărcați de vise și de idealuri, nebuni ai crucii, exponenți ai onoarei și demnității,

noi înfruntam de fapt o lume întreagă.

Am fost lipsiți de realism și de spirit de conservare, am fost neînțelepți și am intrat în gura lupului,

dar ce puteam face altceva?

Căci nu am putut să ne pângărim sufletele.

Intrați în această bătălie, nu am avut simțul proporțiilor, dar am acceptat martiriul.

S-au mâniat pe noi comuniștii, dar și burghezii.

Ne-au lovit americanii, dar și nemții.

Toți ne-au spus că suntem nebuni, adesea ne-au înfierat până și frații noștri creștini, ca să nu mai vorbesc de ura dezlănțuită contra noastră de evrei, care au mizat pe cartea comunistă.

Da, suntem vinovați că am înțeles, ca și Dostoievski, ce este ateismul și că am identificat comunismul cu antihrist, cu care nu am acceptat nici o megieșie.

Da, suntem vinovați că am fost anticomuniști, antiburghezi și antinaziști.

Suntem acuzați că am fost și antisemiți – dar noi îi iubim în Hristos pe evrei.

Numai Hristos a insuflat atâta amar de nebunie sfântă în sufletele noastre – și, în afară de aceasta, nu știm a avea o altă vinovăție.

Naționalismul nostru nu a fost rasial și imperialist.

Deși am fost în conflict cu ungurii și bulgarii, vecinii noștri, disputând între noi granițele,

niciodată nu am râvnit ce nu este al nostru.

În fond noi am dorit pacea cu toți oamenii,

dar mulți nu ne-au suferit alături de ei, egali cu ei, asemenea lor – și așa a început conflictul.

Suferințele pe care le-am îndurat ulterior ne-au maturizat, am găsit răspunsurile cuvenite, ne-am definit conștiința creștină;

însă atunci, în tinerețea aceea tumultoasă, am fost animați de cele mai frumoase idealuri.

Târziu vom înțelege și fenomenul politic, dar îl vom părăsi, întrucât ne vom dedica religiosului.

Un dram de nebunie sfântă a rămas în noi și astăzi,

căci Hristos este în continuare prigonit, batjocorit, defăimat și rău înțeles iar forțele anticreștine din lume sunt uriașe.

ÎNTOARCEREA LA HRISTOS – IOAN IANOLIDE

Ziua 25

Eram tineri născuți prin anii 1920-1930, încât nu am avut niciodată vreo funcție politică sau publică, deci nici o răspundere pentru evenimentele acestui secol.

Aveam convingerea că nu facem politică, ci educație.

Doream să formăm o elită de înaltă ținută, care să preia în mâinile ei destinele neamului românesc.

Pluteam în oarecare confuzie,

căci ne-am format în vremuri de prigoană, fără a avea îndrumători, fără a avea literatură,

ci numai un ideal sublim,

către care năzuiam sincer și înaripați sufletește.

Nu cunoașteam nici elita clericală și nici pe cea politică a țării.

Aveam conștiința că nu greșim cu nimic față de neam și țară, ci că eram loviți tocmai de dușmanii neamului și ai țării.

Între noi și prigonitorii noștri

stăteau sufletele noastre curate,

nobile, virtuoase și însuflețite de năzuințe sfinte.

Nu apăram decât un crez, un vis, un ideal, o credință (…)

Ușa s-a închis,

zăvorul a scrâșnit

și celula s-a prăvălit peste noi.

Am intrat într- un nou tărâm.

Lumea a rămas undeva departe, departe… (…)

Eram adunați din toată țara (…)

Vîrsta noastră oscila între 12 și 21 de ani,

iar condamnările variau de la 5 la 25 de ani.

Mulți dintre noi purtam o condamnare mult mai mare în ani decât anii pe care îi aveam.

Majoritatea proveneam din familii sărace și modeste,

iar în societate și în școli fusesem elementele cele mai bune și mai respectate (…)

Idei, sentimente și imagini au năvălit în suflet și în fracțiuni de secundă am trăit când eroismul, când crucificarea, când dezrădăcinarea, când duioșia iubirii, când tinerețea distrusă.

Lumea, natura, copilăria alternau cu visul, cu speranțele și idealurile.

Am zâmbit și am plâns, am cântat și am jelit, am îngenuncheat și ne-am revoltat (…)

Pe drumul acesta, cine nu a avut mari rezerve sufletești, a fost învins –

dar au fost și unii care s-au îmbogățit sufletește tocmai datorită luptei cu răul.

ÎNTOARCEREA LA HRISTOS – IOAN IANOLIDE

Ziua 26

Ziua 27

Nimeni, dar absolut nici o forță din țară ori din lume nu ne-a sprijinit.

Atunci

am descoperit duhovnicește pe Hristos.

Deși am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească.

Ne rugam mult,

ne mărturiseam unii altora stările sufletești și strădaniile de desăvârșire.

Și am ajuns la conștiința păcatului

și am plâns amar atât greșelile personale, cât și păcatele colectivității.

Am năzuit să trăim creștinește,

știind că până la moarte omul trebuie să își scruteze sufletul,

dacă se află ori nu în Hristos.

Descoperirea creștinismului i-a însuflețit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacții negative și brutale, căci (…) erau multe curente și dezbinări.

Cât despre mine, se poate crede că am ajuns la Hristos datorită suferinței specifice condiției de izolare, dar adevărul este cu totul altul.

Aspirațiile mele de curăție și desăvârșire

ascundeau în cugetul meu

niște păcate ale tinereții care mă nemulțumeau

și pe care nu le puteam mărturisi, deși erau lucruri prea obișnuite.

Îmi era rușine de păcatul ascuns.

Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam și omul păcătos care eram.

Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine,

încât, rușinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: <>

și am simțit nevoia să mă mărturisesc sincer în fața tuturor,

dintr-o sete de umilință

fără de care simțeam că nu sunt în Dumnezeu,

umilință pe care nu o avusesem până atunci.

Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată,

povățuit fiind de un bun duhovnic și sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovnicești.

Am început să descopăr comorile duhovnicești ale Ortodoxiei și m-am însuflețit.

Se făcea lumină înlăuntrul meu.

Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine.

Eul meu murea sieși și via în Hristos.

Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine.

Am eliminat păcatele cu ușurință, deoarece năvălea în mine lumina.

Virtutea nu era un principiu, ci lumină și viață, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine.

Mă călăuzeam după Filocalie și Sfânta Scriptură.

Tot ce e frumos și bun inunda sufletul meu.

Eram uimit de prea multă frumusețe.

Regăseam lumea într-o nouă înfățișare.

Mă copleșeau bucuriile lăuntrice.

Trăiam aevea, real, treptat și tainic

nașterea din nou.

ÎNTOARCEREA LA HRISTOS – IOAN IANOLODE

Ziua 28

În perioada de carantină,

în afară de a face rugăciuni în comun,

discutam mai ales probleme ale trecutului (…)

mărturisind stările sufletești,

descoperindu-ne unul altuia, prin incizii adânci, uneori chiar dure, dureroase,

cât de departe suntem de idealul pe care ni l-am propus și ce luptă ne sta în față,

de la care nu trebuia să abdicăm.

Condiția de claustrare fizică determina procesul eliberării sufletești, spirituale.

Celula nu mai era cameră de pedeapsă și tortură a izolării prin care și din care să plângi lumea care chiar ea te-a pervertit, chiar ea te-a hrănit cu lumina falsă a bucuriilor trupești, a egoismului și orgoliului, făcându-te să crezi că în micimea și ignoranța ta, ai fi ‘cineva’:

Celula era chilia eliberatoare în care intrai ca să te vezi pe dinăuntru, așa cum ești: gol și ticălos, neputincios și slab, îndoielnic și nehotărât, nevrednic în fața lui Dumnezeu de vreun merit, doar vrednic de mila Lui (…)

Râul de apă continuă al rugăciunii neîncetate, râul rugăciunii adus în ‘vadul minții’ curăță și spală moara de necurăția neghinei, de făina neagră a patimilor.

Cine ține râul rugăciunii permanente, izvorât din muntele Dumnezeirii mereu în sine?

Să curgă zi și noapte, purificator, prin inimă și minte? (…)

Noaptea

făceam priveghere cu rugăciune, în schimburi,

până dimineața.

Eram în celulă cu Preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Marin Naidim, Petru Foti, Constantin Pascu, Sebastian Avram.

Alături erau Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, Nicu Mazăre, Iulian Bălan…. Apoi… Ion Schiau, Vasile Jacotă, Ion Iordache, Ion Ianolide.

IMN PENTRU CRUCEA PURTATĂ – VIRGIL MAXIM

Ziua 29

Nu pot concepe eroism spiritual-creștin fără a nu situa în fruntea lui acea sinteză de azururi cerești și suferință pământeană care e Sfânta Fecioară Maria.

Maica Domnului, simbol de eroism spiritual?

Desigur. Căci nu cred să fi fost ființă umană cădelnițată de cer care să fi suferit mai aprig, prin rănile ei sufletești de maică îngenuncheată lângă gleznele Marelui Crucificat.

Pe drumul deschis de Fecioara Maria, în eroismul creștin pășesc apoi tălpile limpezi și însângerate cu mucenicie ale lungului șir de martire și mucenițe creștine:

Drosida, fiica împăratului Traian, convertită întru Iisus,

Mucenica Paraschiva, fecioara mustrată și pedepsită de părinți,

Martira Cecilia, trimisă de către prefectul Romei la cruntă osândire mucenicească și la moarte,

Mucenicele Filofteia și Ecaterina, cea de pe urmă sortită, pentru credința ei, la sfâșiere pe roți.

În preajma acestora se așează, topite din aur paradisiac și purpură de rană omenească, adânc scormonite de tăișurile cumplite ale martiriului, nenumărate ființe omenești – rare purități feminine – călite însă prin eroismul de flacără pură al spiritualității creștine și rămase sub cearcănul de rubin al muceniciei.

Radu Gyr – Femeia în eroismul spiritual, moral și național

Sub cearcănul de rubin al muceniciei secolului XX stau și femeile românce – fiice, mame, surori, logodnice, soții-

care au apărat cu prețul vieții sau al unor ani grei de temniță credința și sufletul românesc.

Prigoana dezlănțuită în anul 1939 a deschis calea martirajului femeilor.

Vifornița cea mare a venit în mai 1948, când odată cu zecile de mii de români condamnați ca dușmani ai noii stăpâniri,

au intrat în închisorile de la Mislea, Miercurea-Ciuc, Dumbrăveni, Oradea, Arad, sute de fete și femei:

studente din toate Universitățile țării arestate pentru orientarea lor naționalist-creștină,

mame și surori care au refuzat să-și trădeze fiii și frații angajați în lupta anticomunistă,

soții și logodnice ale dușmanilor regimului,

călugărițe,

țărănci care s-au opus colectivizării forțate sau au sprijinit pe luptătorii din munți.

Ele au reprezentat,

alături de fiii, frații și soții lor închiși la Aiud, Gherla, Pitești, Canal și în toate temnitele țării,

rezistența spirituală a României creștine,

care a dat noii martiri ai pământului românesc.

ICOANA NOILOR MARTIRI AI PĂMÂNTULUI ROMÂNESC

8 Martie – origini…

Ziua de 8 Martie

a fost propusă în 1910, de Clara Zetkin (1857-1933),

ca zi dedicată femeii, care să fie sărbătorita la nivel internaţional,

la aşa-numita Conferinţă a Femeilor Socialiste de la Copenhaga.

Prima sărbătorire a femeii la 8 martie, a avut loc în anul următor.

Cu toate că 8 martie este numită “Ziua internaţională a femeii”, această zi nu a fost sărbătorita oficial decât în ţările din fostul lagăr socialist.

De ce 8 Martie?

Unul dintre motivele cel mai des invocat este ca în această zi avuseseră loc mai multe demonstraţii revendicative ale „femeilor muncitoare “, începând cu o grevă a ţesătoarelor new-yorkeze din 1857.

Însă, diac. Prof. Dr. Andrei Kuraev pornind de la originea evreică a Clarei Zetkin,

susţine că aceasta a propus ziua de 8 martie pentru că s-a gândit la

sărbătoarea Purim

care rememorează anual un cumplit masacru (după tradiţie, 75.000 de morţi – bărbaţi, femei şi copii) întreprins asupra poporului persan de iudeii aflaţi în exil.

Personajul-cheie al evenimentului este tocmai o femeie, Estera, devenită întruchipare biblică a “eroismului “feminin evreiesc.

El susţine că Esterei îi este închinata cea mai veselă sărbătoare a evreilor – Sărbătoarea Purim.

Astfel, în viziunea sa, ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adică a serba Purimul.

8 Martie – o sărbătoare necreştina

Ortodoxia nu a asumat ziua de 8 martie ca zi închinată femeii.

Dacă ar fi să vorbim de o zi pe care Ortodoxia o închină femeilor,

acesta este Duminica Femeilor Mironosiţe, a treia duminică după Învierea Domnului.

Femeile Mironosiţe

sunt cele care au urmat, au slujit lui Hristos atât înainte cât şi după moartea Sa şi au vestit pentru prima dată că El a înviat din morţi.

Potrivit Sfintei Scripturi, ele au plecat de la mormânt „cu frică şi cu bucurie mare ca să vestească ucenicilor Lui “(Matei 28, 18).

„Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat zicând: Bucuraţi-vă! “(Matei 28, 9).

Cu aceste cuvinte întâmpină Biserica femeia.

Cu multe secole în urma Estera şi-a salvat poporul de mânia unui tiran.

Istoria aceasta este prezentă nu numai în Biblie.

Esterei îi este închinata cea mai veselă sărbătoare a evreilor – Sărbătoarea Purim.

Ea se serbează la sfârşitul lunii februarie – începutul lui martie.

Această sărbătoare nu are o dată fixă (ca şi Paştele creştin) şi e posibil ca în anul când s-a înfiinţat “ziua internaţională a femeii” Purimul a coincis cu 8 Martie.

A schimba în fiecare an data ar fi fost incomod, de aceea s-a hotărât ca ziua femeii-revoluționar să se serbeze aparte de Purim.

Indiferent de aceasta însă, în fiecare an ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adică a serba Purimul.

Numai că în acea zi au fost nimiciţi 75.000 de oameni – elita ţării, din imperiul persan.

Biserica nu are nimic împotriva personajelor biblice, doar că înţelegerea evenimentelor petrecute în cartea Estera este diferită în creştinism şi iudaism.

Creştinismul vede în aceasta cum Dumnezeu nu a permis ca poporul Său să fie nimicit de duşmanii perşi, iar iudaismul vede în toate popoarele un duşman, care ar trebui să fie nimicit asemenea perşilor.

Care este sărbătoarea femeii creştine?

Creştinismul sărbătoreşte femeia într-un mod smerit, aşa cum se cade.

Creştinismul nu sărbătoreşte firea umană, ci cinsteşte nevoinţele lăudabile ale sfinţilor, indiferent de sex.

Calendarul bisericesc este plin de cinstiri ale sfintelor femei, muceniţe sau cuvioase, după nevoinţele lor.

Dar există o zi anume, prin care Biserica cinsteşte femeile împreună, şi anume ziua mironosiţelor, Duminica mironosiţelor,

zi în care sunt slăvite toate sfintele femei care L-au urmat pe Mântuitorul, unele chiar până la Cruce, cum e cazul Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena.

Pentru a înlătura ideea de discreditare a femeii în faţa bărbatului, Tradiţia le numeşte nu numai sfinte femei, ci şi întocmai cu Apostolii.

Oricine vieţuieşte în Hristos, bărbat sau femeie, este mai presus de oricine vieţuieşte după legile lumii căzute, indiferent că ar fi bărbat sau femeie.

Femeia, faptură blândă şi delicată a ocupat întotdeauna un rol important în istoria umanităţii.

Biserica recunoaşte acest rol al femeii şi îi dă cinstea cuvenită.

Biserica cinsteşte mama, soţia, sora, fecioara, fetiţa.

Biserica cinsteşte femeia în esenţa ei.

Şi în luna martie e ziua Mamei.

Ziua în care cea mai sfântă între fecioare primeşte demnitatea de a fi Mama Celui Preaînalt.

Iar această zi e ziua de 25 martie.

Aşadar închei cu un gând adresat tuturor femeilor, în toate ipostazele:

Binecuvântarea Celui Preaînalt să se reverse asupra voastră, să puteţi aduce bucurie şi mângâiere în locul în care vă aflaţi, să fiţi ca nişte flori care înfloresc mereu, înfrumuseţând viaţa celor din jur: soţi, copii, părinţi, colegi.

Loredana Popovici

Filmul ‘Binecuvântată fii închisoare’

Ziua 30

Ziua 31

SĂ NU CONFUNDĂM POLITICA DE STAT A SOVIETICILOR CU ORTODOXIA POPORULUI RUS…

Virtutea creștină se testează numai la încercare.

Nu întâmplător a îngăduit Dumnezeu să fie comunismul în Rusia.

Dumnezeu nu a îngăduit comunismului să apară în Germania sau Anglia.

Nimic nu se petrece în lumea văzută și nevăzută fără știrea, îngăduința și voia lui Dumnezeu.

Să nu confundăm politica de stat a sovieticilor cu Ortodoxia poporului rus.

Și mă refer la credința slavului ce se mișcă numai pe coordonatele acestea hristice.

Aici, în Rusia, sunt milioane de martiri, victime ale bolșevismului.

Iată un exemplu istorisit de Părintele Dimitrie Bejan, care-l întâlnise pe unicul supraviețuitor al masacrului celor 11.000 de călugări, la Oranki.

Călugărilor li se dăduse termen de trei zile să aleagă între comunism și Hristos. S-au hotărât în zece minute. Și apoi timp de o lună își săpau singuri gropile, după care erau executați. Și Dumnezeu a vrut ca unul singur să scape fugind, ca mai târziu să-l întâlnească pe Părintele Bejan și să mărturisească toate acestea. Iată iconomia divină. Episcopul a spus acelor călugări: Fraților, a sosit momentul să luați cununa de martiri. Sunteți cu satana sau cu Hristos?

Ce credință aveau oamenii aceștia! Niciun dezertor!

Eu am văzut cu ochii mei, la cotul Domnului, în timpul războiului, cum rușii dezgropau din pământ icoanele ascunse de furia comunismului și plângeau de bucurie, sărutându-le…

MĂRTURISIRI DIN MLAȘTINA DISPERĂRII – DUMITRU BORDEIANU

Ziua 32

Ședeam în celulă cu Anghel Papacioc, (acum, arhimandritul Arsenie de la Techirghiol) (…)

Timpul îl petreceam în rugăciuni

și convorbiri duhovnicești (…)

De la dânsul am învățat nu numai să mă rog mai bine,

ci mai ales să pătrund cu lama sabiei ‘Cuvântului Adevărului Dumnezeiesc’ până în ‘rărunchi’, în adâncul duhului, scoțându-mi pe altarul arderii în pocăință faptele, cuvintele, gândurile, cugetele și cele mai mici intenții, voite sau nevoite, întâmplătoare sau permanente, izvorâte din inconștiență, prostie sau venite din afară și primite cu bunăvoință în casa sufletului meu.

Aveam multe scrieri teologice – în afară de Sfânta Scriptură pe care o avea fiecare –

care constituiau hrana și îndrumarea pe drumul hotărât de Mântuitor prin Apostolii și Părinții Bisericii.

Anghel Papacioc era monah în haina laică.

Ca el erau mulți, unii complet necunoscuți celor din jur.

Când am închinat unele poeme isihaste ‘cinului călugăresc și monahicesc’, am îndrăznit să adaug: ‘Nu toți cei cărora le-am dedicat poeme erau preoți sau călugări, dar toți cei cărora le-am dedicat poeme erau preoți sau călugări’:

Valeriu Gafencu, Traian Trifan, Traian Marian, Ion Schiau, Marin Naidim, Nicolae Mazăre, Iulian Bălan, Petru Foti, Sebastian Avram, Vasile Jacotă, Constantin Pascu.

În închisoare erau numiți mistici.

Pentru unii înțelesul era ironic,

altora le arăta că aceia nu puteau fi atinși căci depășeau stadiile comune de viețuire. (…)

În acea perioadă [până la instalarea comunismului] mișcarea nu ne era îngrădită în închisoare (…)

Pentru a realiza un program de studiu, meditație și rugăciune

ne-am făcut noi înșine ore și zile de întâlnire;

în loc să ne închidă gardienii, ne-am confencționat zăvoare interioare.

Când găseai ușa încuiată știai că acolo e aprinsă candela inimii și arde pentru Hristos. Reveneai în ziua și la ora indicată pe ușă (…)

Anghel Papacioc, iertați-mă pentru această destăinuire, când se ruga nu mai auzea și nu mai vedea nimic în jur.

Starea aceasta o avea și părintele Vasile Serghie.

Erau complet absorbiți în rugăciune. (…)

Închisoarea îți creează condiții aparte.

Celula devine chilie de rugăciune,

hrana prilej de asceză,

izolarea, lepădarea de bunurile și bucuriile vieții,

prilej de trăire în sărăcie, curăție și feciorie.

Necunoscutul, prilej de încredințare în purtarea de grijă și în voia lui Dumnezeu.

Ascultarea cere un superior (duhovnic) căruia să i te supui și Dumnezeu ne-a oferit și acest dar prin prezența preoților.

Făceam ascultare și față de programul impus de stăpânirea lumească, act de pedagogie divină, în care voia ta intră în chip conștient în subordinea Voii Divine (…)

Cine a trăit în acest sens a câștigat mari daruri sufletești (…)

Iarna am citit foarte mult cu Valeriu Gafencu, sub ascultarea părintelui Vasile Serghie,

am aprofundat teoretic Dogmatica și Apologetica, Arheologia biblică, Simbolica, Mistica, Ascetica…

Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditații și cu discuții exegetice.

Ca în timpul acela niciodată nu m-am simțit mai împlinit (…)

Valeriu Gafencu, un inspirat al lui Dumnezeu, nu avea nevoie de cele predate de părintele Serghie, căci îi izvorau din suflet ca și cum își aveau rădăcina într-însul.

Se supunea însă cu ascultare totală programului de studiu, exegeze, rugăciune și efort de control moral.

Era ca un frate mai mare: încercam să mă țin de pulpana hainei lui pe drumul cunoașterii și trăirii în Hristos.

Din când în când, săptămânal sau lunar,

știind de la Sfinții Părinți că adevărata smerenie este descoperirea gândurilor pentru a nu te îndreptăți singur în ceea ce cugeți,

ne strângeam la domnul Trifan sau la noi, uneori toți, alteori numai câțiva,

ne descopeream nedumeririle și dezbăteam problema care ne provocase întrebări în conștiință, în lumina Sfinților Părinți și hotărârilor canonice ale Bisericii (…)

Patericul, carte de căpătâi,

ne punea în condiția de a intui cum se pun în practică adevărurile supranaturale, mobilizându-ne puterile pentru câștigarea virtuților (…)

În perioada de ‘tranziție’ (1945-1947) în care ne puteam organiza noi înșine viața în interiorul închisorii, am stat câteva luni în aceeași celulă cu părintele Vasile Serghie și cu Anghel Papacioc.

În programul duhovnicesc,

în afară de rugăciune, studiu, meditație, convorbiri exegetice,

intra și o zi pe săptămână de tăcere completă,

făcută tot cu scopul unei adânciri și întâlniri tainice cu Dumnezeu;

o analiză scrupuloasă a tuturor momentelor și actelor vieții,

pe care apoi,

într-o mărturisire, o analizam,

adâncind-o și mai mult

și încercând să găsim soluții de vindecare și îndreptare sau de încuviințare, după cum era cazul.

După o astfel de ‘punere sub lupă’ a vieții sale, părintele Vasile Serghie, care nu se menaja în nici un fel, a avut un moment de mare cutremur sufletesc:

<< Fraților, sunt tulburat, gândindu-mă cum de am îndrăznit să fiu hirotonit preot?

Probabil de aceea m-a adus Dumnezeu aici ca să-mi dau seama cu adevărat de nevrednicia mea.

Ce taină este aceasta, ce obligații apasă asupra conștiinței slujitorului și ce răspundere are în fața lumii și a lui Dumnezeu!

Mă cutremur și nu cred că voi mai putea să împlinesc această misiune,

dându-mi seama că starea preoției mă depășește!

Și decât s-o fac cu nevrednicie, mai bine n-o mai fac!…>>

Eu stăteam uimit, cu privirea aplecată, uluit de mărturisirea părintelui.

Anghel Papacioc, apropiindu-se de dânsul, cu ochii plini de lacrimi i-a zis:

<< O, Părinte Vasile, acum cu adevărat ești un bun Preot!

Acum când trăiești cu conștiința nevredniciei tale!

‘Căci puterea lui Dumnezeu întru neputință se arată și celor smeriți Dumnezeu le dă harul Său.’

Ce bine ar fi (…) dacă fiecare preot ar trăi cu această conștiință a nevredniciei sale.

Cu câtă atenție, cu câtă frică și cutremur și-ar împlini slujirea de apostol al lui Hristos pe pământ!>>

Căzând unul în brațele celuilalt plângeau;

lacrimi de mângâiere și bucurie încurajatoare se împreunau pe obrajii lor.

Am îngenuncheat în rugăciune (…)

Prin martie, cum a început să se încălzească,

am luat hotărârea să ne mutăm câte unul în celulă, ca să facem o experiență duhovnicească;

să intensificăm exercițiul rugăciunii isihaste

și să avem timp să studiem cât mai mult literatura patristică ce o aveam la dispoziție (…)

nelipsind controlul întâlnirii periodice comune.

IMN PENTRU CRUCEA PURTATĂ – VIRGIL MAXIM

Ziua 33

Vara anului 1945 am petrecut-o în semilibertate interioară, între ateliere și celule.

Domnul Trifan a fost de părere să experimentăm forma de viață a comunității monahale,

îndeletnicindu-ne cu împletitul coșurilor, rucodelia din timpul exersării rugăciunii inimii (…)

Am constituit de la început

o comunitate de viață ca în timpurile primare creștine.

Toate le aveam de obște.

Nu comunism, ci comunitarism creștin (…)

Când vremea nu ne permitea să lucrăm,

viața coloniei se transforma în viață de mănăstire,

cu program de rugăciuni, studiu, meditații, convorbiri duhovnicești.

Părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta-Făgăraș, ne-a trimis în dar primele trei volume din Filocalia,

hrană spirituală care ne lumina sufletele cu învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii (…)

Mersesem în ritm normal, pas de manevră, împletind ritmul pașilor cu ritmul rugăciunii isihaste

și străbătusem în patru ore peste 15 kilometri (…)

Toată strădania făcută în celule de a ne însuși rugăciunea inimii era limitată de dificultatea de a coborî din minte în inimă (…)

Începutul se face prin rostirea șoptită cu gura, apoi devine proprie organului limbii,

coborând în gâtlej

și numai după aceea în inimă (…)

Aveam acum condiții naturale în munte și voiam să încerc bucuria de a mă regăsi în Hristos, minte și inimă, atât cât îmi va fi dat.

Am ales o peșteră unde nici o tulburare naturală nu se producea.

Am cerut ajutorul lui Dumnezeu să trăiesc câteva clipe în acea predare totală în rugăciune.

Liniștindu-mă sufletește prin rugăciunile începătoare,

m-am așezat în genunchi (…)

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul (…)

În iarna 1947/48 (…) viața noastră în colonie a fost marcată de intensitatea activității duhovnicești.

Am citit o mulțime de scrieri ale marilor teologi ai Ortodoxiei (…)

…studiam permanent Filocalia și Patericul.

În Aiud, cu părintele Serghie rumegasem cu toții lucrarea părintelui Stăniloae Iisus Hristos sau restaurarea omului, Hristoitia de Sfântul Nicodim Aghioritul și multe altele.

Cel puțin o dată pe săptămână domnul Trifan era asaltat de cei mai tineri, să adâncim cuvântul Sfinților Părinți.

Am început și să învățăm pe de rost Scripturile, în special Noul Testament,

și am constatat că astfel se adâncesc înțelesurile (…)

Când eram împreună cu părintele Vasile Serghie, sub a cărui îndrumare ne însușeam rugăciunea isihastă,

Valeriu iradia, la nivelul percepțiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înțeles și de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii.

Era asupra lui un dar dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilitățile mele de înțelegere (…)

În ruga comună mă simțeam ca un pui căzut din cuib, tremurând din aripile abia pudrate cu puful credinței,

iar pe Valeriu îl simțeam ca pe un vultur care plutește în înalt, trăgându-mă și pe mine după el.

Valeriu nu era un conformist.

Spărgea formele cu cutezanța duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice (…)

…foarte puțini din cei ce l-au cunoscut au reușit la început să-l și înțeleagă (…)

Prezența lui, oriunde, în orice fel de întâlnire între noi (…) crea bucurie și respect și uneori îngrijorare sau teamă (…)

Cuvântul lui te scotea din timp (…) sublimând suferința și acceptând-o ca pe un dar mântuitor (…)

Pentru fiecare dintre noi și pentru toți laolaltă Hristos nu era doar un ideal exterior, spre Care sau la Care voiam să ajungem cândva.

El era însăși viața noastră zilnică, de fiecare clipă, aveam dorința integrării în El ca stil de trăire permanentă, nu întâmplătoare, ocazională sau ocazionată de vreun eveniment oarecare prin care sau față de care să afișăm o atenție mai mare (…)

Valeriu Gafencu ardea, zic încă o dată.

Ardea… ardere de tot, la propriu, în fața tuturor,

ca o făclie de lumină spre care și de la care fiecare lua putere sufletească și trupească.

Cuvintele erau purtătoare de duh.

Gesturile erau binecuvântări și îmbrățișări.

Faptele, arareori sau târziu sesizate și descoperite, erau daruri integrale ale ființei lui.

Valeriu nu dăruia, se dăruia.

Capacitatea de jertfă (…) la Valeriu era așa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulți i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar.

Valeriu căpătase o stare de armonie interioară, de pace – vizibilă în manifestările lui pline de liniște și blândețe – ajungând la o suportare tăcută și la o umilință nedisimulată, firească în tot ce făcea (…)

Ceea ce a făcut și ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenție, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte.

E suficient răspunsul pe care l-au dat toți cei ce l-au cunoscut.

A fost un sfânt.

Este un sfânt.

IMN PENTRU CRUCEA PURTATĂ – VIRGIL MAXIM

Ziua 34

…NEAMUL nostru PLĂTEȘTE o FACTURĂ, plătește ambiguitatea pe care a adoptat’o tot timpul stăpânirii comuniste: DUPLICITATEA.

Noi am fost un popor duplicitar ceea ce nu este deloc plăcut Domnului.

Domnul nostru Iisus Hristos a accentuat în diferite situații că nu există cale medie: suntem două lumi paralele dar niciodată tangente între ele.

Ori noi asta am practicat, ca popor vorbesc, în timpul tiraniei comuniste: ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim, ei ne ordonă, noi ne facem că’i ascultăm.

Știți care este PLATA DUPLICITĂȚII?

Este INCAPACITATEA de a mai DEOSEBI DUHURILE rele de cele bune. Se face o CONFUZIE NEMAIPOMENITĂ (…)

……………………………..

Mărturisitorul Nicu Ioniță:

Experimentul Pitești s’o început încă din ’45-’46 (…)

Atunci a început.

În ce sens? (…)

Pur și simplu, tineretul, noi, ne’am împărțit în două.

O parte au trecut de partea lor și o parte am fost noi (…)

O parte din profesorii noștri din ’46 au trecut de partea comuniștilor

și în doi ani de zile, profesorii mai în vârstă și care n’au acceptat au fost eliminați.

Și’o venit ’48 când toți asistenții, conferențiarii, profesorii, când s’o făcut reforma învățământului (…) care n’au vrut să accepte au fost pur și simplu eliminați, dați afară (…) oameni de valoare.

Și’atuncea învățământul tot a fost ocupat de nulități (…)

Și’atuncea, părerea mea (…)

cea mai mare trădare pe care au făcut’o, au făcut’o intelectualii.

Intelectualii sunt cei mai vinovați de dezastrul țării (…)

Arhimandritul Iustin Pârvu: Preoțimea…

Mărturisitorul Nicu Ioniță: Fără discuție că da (…) Toți la un loc (…)

Comuniștii erau fără carte (…) nu știau nimica

și’atuncea i’o băgat pe acești intelectuali care au trecut de partea lor și i’o pus în funcții mari și tot dezastrul poporului român se datorește intelectualilor: profesorii de toate categoriile, inginerii de toate categoriile [etc]. Asta a fost (…)

Și dacă suntem în situația în care suntem la ora actuală (…)

Ei sunt [în] toate facultățile, toate universitățile, toate școlile, toate instituțiile mari sunt ocupate de ei și ei dirijează și la ora actuală (…) și fac ceea ce vor (…)

Asta este părerea mea, nu știu ce părere aveți dumneavoastră.

Arhimandritul Iustin Pârvu: Asta e cea mai valabilă…

Ziua 35

În comunism, vrei nu vrei, trebuie să spui și să faci numai ceea ce ți se ordonă.

Nu trebuie să gândești, nu trebuie să judeci, voința și libertatea nu mai există.

Iar dacă nu,

pentru consolidarea puterii

sunt închisori, gulaguri, lagăre, canale, deportări, domicilii obligatorii și degradarea, siluirea conștiinței, pierderea demnității umane, robotizarea și dirijarea tuturor acțiunilor.

Așa s-a făcut comunismul dumnezeu.

Și cine a încăput pe mâna acestei stăpâniri satanice, și-a pierdut puterea de judecată, și voința, și libertatea, rămânând nu doar cu foamea și frigul, nu doar cu umilința și lipsa de comunicare, ci și cu scrâșnetul și disperarea.

La Pitești și Gherla, în demascări, omul astfel alterat și degradat, chinuit și chinuindu-și semenul, a ajuns să-și zdruncine sufletul.

Cum s-a acționat însă în aceste demascări,

create pentru desfigurarea și pervertirea voinței și a concepției creștine despre lume și viață, și cum s-a înjosit ființa umană, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu,

sunt lucruri care trebuie mărturisite.

De altfel, în încercare se cunoaște omul, în încercare se degradează sau se desăvârșește (…)

Fenomenul Pitești-Gherla nu este numai unul ieșit din comun, ci, din punctul meu de vedere,

este un fenomen mistic,

pentru că acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu și cei posedați de duhurile satanei (…)

Mărturisirile acestea (…) sunt bucăți rupte din sufletul și conștiința unor tineri luptători, cinstiți înaintea lui Dumnezeu și cinstiți cu ei înșiși;

tineri care și-au pus tot ce aveau bun în ei în slujba ideii de dreptate, de libertate și de credință.

Conștienți de menirea lor istorică,

ei au slujit Neamului și Biserica lui Hristos împotriva comunismului – dușmanul de moarte al Creștinismului -, până la sacrificiul suprem (…)

În torturile și grozăviile petrecute la Pitești și Gherla (…)

s-a acționat direct și metodic asupra celui torturat,

ca să i se spulbere întâi credința în Dumnezeu,

iar apoi concepția despre lume și viață

și convingerile politice (…)

La Pitești (…) a fost (…) un experiment extraordinar, făcut de comuniști și de atei.

Lor, acestora din urmă, nu prea le convine să se știe ce s-a petrecut (…)

Au declanșat experimentul,

dar nu direct, cu mâna lor,

ci ovreiește, împingându-i pe alții să o facă.

Bineînțeles că nu au știut de la început rezultatul: câți vor înnebuni, câți vor rezista, câți se vor sinucide etc. Pentru că este vorba de suflet.

Au fost șase indivizi, șase călăi, care au acceptat și au început totul (…)

Toți acești criminali au acționat prin tortură fizică asupra sufletului.

‘Re-educarea’

a fost pregătită de ocultă (moscovită, românească și internațională) (…)

…esența comunismului este următoarea:

distrugerea din inima omului a ideii de Dumnezeu,

atunci când omul devine o frunză purtată de vânt, iar satana te duce unde vrea el (…)

…tot ceea ce s-a întâmplat în închisori, cu reeducarea de la Suceava și demascările de la Pitești și Gherla,

a fost impus, dirijat, controlat de oculta de la Moscova și de cea internațională, necruțându-se nimic (…)

Planul conceput de Moscova și de oculta internațională (…)

s-a dus la îndeplinire – până în cele mai mici amănunte –

de agenții rusi, în colaborare cu Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și cu șeful Securității, generalul Nicolski, ajutat de colonelul Zeller (…)

…reeducarea de la Suceava și demascările de la Pitești și Gherla – a fost impus, dirijat și controlat de agenții ruși.

Iar conducerea comunistă din România a acceptat aceasta, fiind străină de neamul nostru.

Străini erau Teohari Georgescu (alias Burăh Tescovici), colonelul Zeller, colonelul Sepeanu, precum și Ana Pauker, Vasile Luca și Dej cu colaboratorii lui (…)

…în comunism totul era planificat, bine gândit și pus la punct de către acei care aveau răspunderea îndeplinirii scopului respectiv.

Deviza comuniștilor (…) :

Plan să avem, că executori găsim destui;

oameni să avem, că de condamnarea lor suntem siguri(…)

În închisoare i-am găsit pe studenții condamnați de pe timpul lui Antonescu, care aveau deja făcuți 8 ani de detenție.

Ne uitam la ei ca la niște sfinți…

Dau câteva nume: Gafencu, Dragodan (Magistru), Ianolide, Constandache, Dinescu, etc (…)

O caracteristică esențială a acestor camarazi era atitudinea lor de pace, ordine și disciplină (…)

…pedagogia bâtei – a lui Makarenko (…)

Planul cu metodele lui Makarenko a fost încredințat lui Țurcanu, pentru că numai el s-a angajat la îndeplinirea și execuția lui până în cele mai mici amănunte.

Cei care, la rândul lor, îl primiseră de la consilierii ruși – bineînțeles, cu asentimentul conducătorilor comuniști români –

și l-au dus la îndeplinire au fost: generalul Nicolski,

colonelul Zeller (pe care l-am cunoscut personal)

și Țurcanu (…)

Oficial însă, comuniștii au acționat o singură dată:

la 10 decembrie 1949 (…)

Demascarea de la Pitești a durat de la 10 decembrie 1949 până în luna septembrie 1951.

Acești tineri care au fost izolați numai Dumnezeu știe ce suferințe au îndurat, luîndu-li-se și posibilitatea de a se sinucide (…)

Metoda folosită în demascări,

în ceea ce privește tortura fizică,

a fost luată din Poemul pedagogic al criminalului pedagog bolșevic Makarenko,

pe care au experimentat-o în U.R.S.S. cu deținuții de drept comun;

metoda diabolică de tortură sufletească a fost elaborată și pusă la punct de capetele satanizate ale ocultei moscovite și internaționale.

Esența acestei metode era:

bătaia, tortura continuă, neîncetată, sine die, cu cea mai mare intensitate.

Cel torturat nu trebuia să știe când va lua sfârșit această tortură (…)

De la faza de tortură colectivă

s-a trecut la cea individuală, strict legată de ceea ce ai declarat sau nu.

Înainte de a declara în scris la camera 4 spital, în fața lui Țurcanu și a unora din ajutoarele lui, trebuia să declari înaintea comitetului de tortură și a celor prezenți în cameră.

Am asistat la astfel de declarații publice timp de o lună și jumătate, de la orele șapte dimineața până la zece seara.

Procedeul avea un scop bine definit în planul comuniștilor: acela de a te discredita în fața camarazilor tăi (…)

…principiului demascărilor:

‘Pe bandit nu trebuie să-l crezi niciodată;

în bandit să nu ai încredere, pentru că el nu este niciodată sincer.

Banditul încearcă întotdeauna să ascundă ce știe, să inducă în eroare, și de aceea banditul trebuie demascat până ce moare.’ (…)

Suferințele ne duceau pe culmea deznădejdii.

Și nu se întrevedea nicio perspectivă ca torturile să înceteze vreodată (…)

Când suferința fizică și sufletească au întrecut (…) limitele posibilului, s-a instalat în conștiința și în sufletul meu dezechilibrul permanent, aruncându-mă în hăul deznădejdii.

Acesta era punctul culminant prevăzut în planul ocultei,

după 30 de ani de experiență în Rusia, aplicat cu urmări dramatice la Pitești și Gherla.

Atunci când sufletul se găsește în dezechilibru, fără nicio posibilitate de redresare, călăul poate face din cel torturat tot ce vrea el…

MĂRTURISIRI DIN MLAȘTINA DISPERĂRII – DUMITRU BORDEIANU

Ziua 36

Cuvântul reeducare avea, pentru mine, un conținut atât de sinistru, încât nu reușeam să mi-l explic.

Adică, cum să mă reeduc?

Și ce să reeduc în mine?

Să-mi schimb modul de viață, să renunț la gândirea mea, să renunț la credința mea, la concepția mea despre lume și viață, să renunț la visul meu, la lupta mea?

Ce să alung din mine?

Credința în Dumnezeu și dragostea mea pentru El?

Să înlocuiesc Evanghelia Lui cu ideologia proletară,

dragostea pentru aproapele cu ura
și lupta de clasă,

adevărul cu minciuna,

sinceritatea cu ipocrizia,

armonia cu teroarea,

mila cu violența?

Să-L alung pe Dumnezeu din sufletul meu și în locul Lui să instalez partidul?

Să-mi urăsc și să-mi ‘torn’ familia și prietenii, să trăiesc starea de groază, de frică, de neîncredere, bănuiala și nesiguranța?

În concluzie, să renunț la mine, să înlocuiesc totul cu stăpânirea satanei, să mă închin și să-i slujesc lui, adulând partidul ca pe noul dumnezeu, să adopt religia comunismului – religia celui rău (…)

Începând cu august 1949, ni s-a impus un regim alimentar foarte sever.

Planul pe care-l aveau comuniștii în legătură cu noi (…) începea să se pună în aplicare printr-o înfometare sistematică,

printr-o slăbire la maximum a forțelor fizice.

Ajunsesem prin octombrie că abia puteam să ne mișcăm prin celulă (…)

Atmosfera din cameră era de iad,

torturile epuizându-ne aproape total rezistența fizică și sufletească.

Dacă un om normal ar fi intrat în cameră în momentele acelea, fără să fie la curent cu cele ce se petreceau acolo, ar fi declarat cu toată convingerea că a intrat într-un spital de nebuni.

Dacă cineva ar fi fotografiat fețele tinerilor torturați și condițiile în care eram ținuți, nu ar mai fi nevoie să se scrie nici un rând despre torturile de la Pitești (…)

Groaza că nu puteam ști cât avea să dureze această tortură pusese stăpânire pe noi.

Ni se părea că nu avea nici început, nici sfârșit…

MĂRTURISIRI DIN MLAȘTINA DISPERĂRII – DUMITRU BORDEIANU

Ziua 37

Cum stăteam în colț, pe bagaj, Oprișan m-a chemat lângă el și m-a întrebat în șoaptă dacă cunosc pe cineva din această cameră.

I-am răspuns afirmativ și i-am dat și nume.

M-a întrebat apoi dacă era vreunul care a acceptat reeducarea de la Suceava.

I-am arătat pe cei trei care stăteau pe patul de lângă perete și vorbeau între ei; le-am dat și numele.

Atunci Oprișan mi-a șoptit:

‘Dragul meu, aici se întâmplă ceva groaznic. Uită-te la ce se vede pe fețele acestor tineri.’

M-am uitat cu atenție: într-adevăr, Oprișan avea dreptate.

În acel moment, m-a cuprins frica (…)

Când mâncam, simțeam parcă ceva nevăzut, făcând rotocoale prin cameră (…)

…a dat semnalul celor pregătiți de el pentru atac – erau în număr de vreo 30 – și le-a strigat: ‘Pe ei!’

Din clipa aceea și până spre ziuă mi-am pierdut cunoștința.

Cei 30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, încât dimineața în colțul nostru erau numai bălți de sânge pe ciment.

Niciodată până atunci nu-mi pierdusem cunoștința atât de mult timp, nici chiar în groaznicele torturi de la morișcă și pat din timpul anchetei.

Nici atunci și nici acum nu știu cât ne-au lovit cei 30 de bătăuși.

Mi-amintesc doar că mi-a venit să urinez, dar nu am putut să mă ridic în picioare, ci m-am târât pe brânci până la tinetă, și atunci mi-am dat seama că nu mai puteam mișca.

Nu rămăsese parte din corp care să nu mă usture și să nu mă doară.

M-am târât înapoi la locul meu și, pentru că nu vedeam bine, fața fiindu-mi umflată, nu mi-am putut da seama ce se întâmplase cu ceilalți (…)

Îmi amintesc doar că se făcuse ziuă și că lumina soarelui pătrundea în cameră.

Am deschis ochii și, când am văzut în ce hal erau prietenii mei, m-am îngrozit.

Nu mai arăta niciunul dintre ei a om: doar capete umflate, fețe negre și ochi ce abia se mai vedeau în orbite.

Pe ciment, numai sânge; de asemenea și hainele noastre erau numai sânge.

Ceea ce îmi provoca usturimi de-mi venea să urlu era faptul că izmenele și cămașa, din cauza rănilor, se lipiseră de corp.

Am încercat să-mi adun gândurile, să fac un efort de voință și să judec cele întâmplate, dar mi-a fost imposibil.

Îmi amintesc numai că, atunci când s-a împărțit masa, niciunul dintre noi nu s-a putut ridica.

Chiar dacă ne-am fi ridicat, nu am fi putut mânca.

Prisăcaru, în cruzimea lui, a ordonat celui ce împărțea masa: ‘Astăzi bandiții ăștia nu mai primesc nimic!’

După ce toți ceilalți au luat masa, iar noi zăceam întinși pe ciment ca niște cadavre, l-am auzit ca prin vis pe Prisăcaru dând din nou semnalul: ‘Pe ei!’ (…)

Nu-mi amintesc dacă în după-amiaza acelei zile bătaia s-a repetat (…)

Nu era loc care să nu mă doară (…)

Cei din ‘comitet’ nu ne-au permis să punem nici măcar o batistă udă pe față (…)

Atâta barbarie și atâta ură nu se puteau explica.

Cum se putea ca unui om care nu ți-a făcut nimic (…)

să-l lovești cu atâta cruzime, până vezi țâșnind sângele din el? (…)

‘Să vedeți voi, bandiților, ce putere am eu (…)

o să vă aducem noi, bandiților, în stare (…) să blestemați și ziua în care v-ați născut!’ (…)

Când m-am uitat în cameră și i-am văzut pe toți adunați în fața paturilor, afară de cei bătuți, pentru prima dată mi-a trecut prin minte, fulgerător, un gând și mi-am zis:

‘Doamne, aceștia nu sunt oameni, sunt curat diavoli!’

Numai un om posedat de puterea satanei putea să se arunce asupra ta (…)

semănând perfect cu a unui demon care te îngrozea.

Am observat pe fețele celor din cameră aceeași groază (…)

Nu mai puteam raționa, parcă trăiam un coșmar.

Totul mi se părea ireal, iar puterile fizice mă părăsiseră.

În acea clipă mi-a trecut prin minte ce bine ar fi să mor.

Sunt momente în viață când îți dorești moartea din toată inima și moartea nu vine (…)

Țurcanu ne-a fixat poziția de stat pe prici –

adică, în poziție șezând,

cu picioarele întinse și palmele pe genunchi,

cu ochii privind vârful degetelor de la picioare.

Era pentru prima dată când făceam cunoștință cu această nouă metodă de tortură,

care a fost una din cele mai groaznice ce ni s-a putut aplica în timpul demascărilor.

Nu aveai voie să te miști nici în stânga, nici în dreapta, sau să iei mâinile de pe genunchi.

Din această poziție nu te mișcai decât pentru necesități fiziologice sau când se servea masa.

Dar au fost unii care nu aveau voie să se miște nici pentru a se alimenta, fiind serviți în această poziție de alți deținuți.

Această poziție trebuia să fie respectată de la ora șase dimineața până la zece seara.

În timpul nopții nu aveam voie să ne dezbrăcăm de haine

și eram obligați să dormim cu fața în sus,

cu picioarele întinse, fără să ne mișcăm,

iar cu pătura să ne învelim numai până în dreptul inimii.

Mâinile trebuiau apoi să stea încrucișate pe piept, în afara păturii, exact în poziția morților creștini – o bătaie de joc, de fapt, căci noi eram considerați de către regim deja morți (…)

Dacă am putut îndura toate metodele de tortură – chiar și atunci când am fost zdrobiți cu ciomegele, care ne pricinuiau atâtea dureri și suferințe –

această poziție era foarte greu de suportat.

Avea un efect nervos care influența centrul echilibrului din cerebel și conexiunile lui cu emisferele cerebrale, dându-ți o senzație apropiată de nebunie.

Majoritatea dintre noi preferam bătaia, în locul acestei poziții.

Din cauza bătăilor la fese și pentru că erai obligat să stai pe ele, acestea erau aproape cianozate.

Poziția aceasta a fost suportată timp de 10 luni de majoritatea deținuților (…)

Această metodă a avut urmări dezastruoase asupra sistemului nervos,

influențând puterea de judecată și abolind total voința.

De aceea,

mulți dintre noi au ajuns la o așa de mare slăbiciune intelectuală și prostrație, încât au înnebunit.

Unii și-au mai revenit după încetarea demascărilor,

dar alții au fost iremediabil pierduți (…)

Mi-aș permite să invit Occidentul, care n-a cunoscut esența comunismului,

și, de asemenea,

pe toți acei care au dat mâna cu el – indiferent de pregătirea lor intelectuală, avere sau poziție socială –

să încerce această metodă,

nu atâtea luni cât am suportat-o noi,

ci doar câteva zile… (…)

Din cauza acestei torturi – care nu mai știam când se va sfârși -,

am văzut oameni înnebunind lângă mine (…)

Tot ca urmare a acestei torturi (…)

au scos de la noi toate informațiile ce le dețineam și pe care nu le declarasem la anchetă.

Acesta era și scopul torturii neîncetate!

Nimeni nu putea rezista!

MĂRTURISIRI DIN MLAȘTINA DISPERĂRII – DUMITRU BORDEIANU

Ziua 38

A fost ceva de ordin apocaliptic (…) aveai impresia că e sfârșitul vieții, al pământului…

Era creştin desăvîrşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus.

Pr. Dimitrie Bejan

Ziua 39

…programul nostru cuprindea:

rugăciunile și psalmii dimineții, făcute în comun;

citirea unui capitol sau unei pericope evanghelice, din memorie;

comentariul exegetic al pericopei,

actualizarea ei, raportată la persoana proprie,

ce ducea la momentul meditației introspective

și apoi, firesc,

la rugăciunea inimii (isihastă)

cunoscută celor mai vechi în închisoare din scrierile Sfinților Părinți, Grigorie Palama și Teodor Studitul,

exersată sub îndrumarea preoților Vasile Serghie, Ion Marinescu și a altora sau a mirenilor cu care ne verificam acest drum greu, dar plin de bucurii duhovnicești: Anghel Papacioc, Traian Trifan, Valeriu Gafencu și alții (…)

Făceam câte un acatist sau un paraclis, memorate de toți;

după închidere

începea cea mai frumoasă parte dintr-o zi,

a nopții.

Primită cu temere, propunerea

de a realiza o candelă vie,

a fost acceptată cu mare bucurie.

Această rânduială duhovnicească

începea la 9 seara

și se realiza un fel de ștafetă a rugăciunii.

Fiecare, în ordinea de pe prici,

rostea în taină,

în genunchi sau culcat pe spate,

cu mâinile pe piept,

un acatist,

un paraclis

și rugăciunile personale

și ca încheiere,

o rugăciune pentru toți cei în suferințe,

pentru neamul românesc și pentru toate neamurile,

pentru prieteni și vrăjmași,

pentru vii și pentru morți.

Dura cam o oră.

Până la ziuă, ștafeta se întorcea de unde plecase,

candela vie arzând întru întâmpinarea Mirelui Hristos,

în sufletele tuturor,

la orice oră din noapte.

Efectele rugăciunii, ale întregului program erau extraordinare.

Pe fețele tuturor era o lumină îngerească (…)

Vanghele mi-a mărturisit că

rugăciunea isihastă

l-a salvat din cele mai mari neliniști și îngrijorări și i-a dat liniștea încrezătoare în pronia divină,

cu care a putut străbate asalturile vrăjmașe, văzute și nevăzute (…)

În această perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis.

Trăiam o stare de bucurie inconștientă și mă supusesem fără rezervă comenzilor.

Era ca o nebunie plăcerea de a mă simți torturat.

Așa rezistam la cele mai îndelungate și mai feroce schingiuiri.

Faptul îi uimea pe torționari, alteori îi indigna, întărâtându-i în răutate (…)

Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii (…)

Cei mai mulți știam pe de rost poeziile lui Gyr și Crainic și prelegerile teologice ale profesorului de mistică.

Poeziile erau cerute prin morse și transmise mai departe.

Lumea închisorii se hrănea cu aceste daruri cerești

care țineau nu numai spiritul treaz,

chiar și trupul căpăta puteri de rezistență în aceste înfricoșătoare încercări.

Poeziile, prin însuși conținutul lor erau rugăciuni ce se rosteau la sfârșitul acatistelor și paracliselor pe care le făcea fiecare în gând sau cu toții în șoaptă (…)

În afara orelor de rugăciune,

celula se transforma în amfiteatru universitar (…)

Tot timpul mă rugam și cântam psalmi și nu-mi dădeam seama când venea milițianul seara, să-mi scoată cătușele pentru culcare.

Nu-mi era frig, nu răcisem, nici măcar un strănut.

Mă deșteptam proaspăt la suflet și la trup, deși mai toată noaptea o petreceam în priveghi;

dispoziția sufletească și mintea limpede și sprintenă mă făceau să cuget probleme dificile ca înțelesuri,

care acum se deslegau singure,

ca în lumina în care nu se ascunde nimic (…)

Uneori cântam încet, în suflet, imnele liturgice sau psalmii

și mă simțeam bucuros și împăcat în sine și n-aș fi vrut să schimb niciodată starea aceea (…)

‘Nici unul din cei ce ne urăsc pe noi să nu pătimească ceva rău din pricina noastră la Judecata Ta.

Ci întoarce sufletele lor spre conștiința și pocăința cea adevărată, ca și printr-înșii să se slăvească Preasfânt Numele Tău.

Iară pe noi învrednicește-ne să Te mărturisim pe Tine, Dumnezeul cel Viu și adevărat, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.’

Aceasta era

rugăciunea către Dumnezeu pentru asupritorii noștri,

împreună cu:

‘Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac!’

Nu o dată am văzut cu ochii noștri minunea izbăvirii și a noastre și a lor.

IMN PENTRU CRUCEA PURTATĂ – VIRGIL MAXIM

Știam că aici la Gherla, se continua ‘reeducarea’ și nu era posibilă nici o reacție.

Tremuram de teamă, mă simțeam epuizat.

Eram singur, izolat (…)

Îmi era frică de colonelul Z. și el simțea acest lucru și-l savura.

După câteva minute au apărut niște zidari care au adus cărămizi și mortar.

-Începeți! a ordonat colonelul și imediat zidarii au prins a-mi zidi ușa.

M-am întrebat:

‘Ce vor?

Vor să mă zidească de viu aici?! (…)

Zidul se înălțase (…)

…mă așezam pe pat,

mă rezemam cu spatele de capătul patului,

plecam capul în piept,

lăsam pleoapele în jos,

ferecam atenția minții în inimă,

uitam de orice idee și alungam orice imagine,

încercam să-mi depășesc senzațiile de foame și

repetam

lin,

liniștit

și curgător:

‘Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!’…

Totul mergea bine și fără obstacole.

Nu după multă vreme

am simțit cum bate inima și rugăciunea se repetă în ritm.

Respirația era calmă, rară, cu inspirații scurte și adânci, cu pauze mari și cu expirație lentă (…)

Toată cultura mea filozofică a căpătat o transparență în care-i vedeam ori spiritul, ori goliciunea.

Arta și literatura, care-mi oferiseră multe emoții încărcate de semnificații,

erau acum depășite în ninsoarea lină a luminii Duhului.

Ajunsesem să petrec în rugăciune

zece, șaisprezece, optsprezece, douăzeci de ore din zi (…)

Nu mă durea capul niciodată.

Când îmi sleiau puterile organice,

atunci rugăciunea se șoptea singură, lin, ca o mângâiere.

Rugăciunea căpătase contur în mine (…)

Rugăciunea se spunea singură,

timpul mă mângâia ca un zefir și lumea prindea sens.

Priveam lucrurile pe dinăuntrul lor, în esența lor.

Nu era un proces de abstractizare, ci unul de vedere,

nu era un proces de sinteză, ci unul de esențializare.

Aveam senzația că văd lumea la originile ei de gând necreat, de energie nedeclanșată.

Știam că suntem în mâinile lui Dumnezeu

și nimic nu poate frânge planul divin al lumii.

Oamenii îmi apăreau uimitor de frumoși și cu o misiune colosală.

În mine îmi părea că se repetă istoria întreagă,
creația întreagă

și mă făceam părtaș la tot ce se petrecea în lume, la tot ce se petrece în cosmos,

încât mă umpleam de uimire, de admirație și de bucurie.

Mă simțeam centru activ al activității dumneziești în lume.

Simțeam conștient și lucid că micul univers se unește cu marele univers.

Dispăreau diferențele,

dispăreau contrastele,

dispăreau și polii opuși,

nu mai exista nici frig și sete,

exista numai vibrația Duhului Sfânt într-o lume mirifică…

TESTAMENTUL UNUI NEBUN – IOAN IANOLIDE

Cred într-Unul Dumnezeu,
Tatăl Ziditorul,
dar mai cred şi-n neamul meu,
înfrăţit cu dorul.

Cred în Sfinţi, dar şi-n voinici,
cred în flori şi-n cremeni,
căci tăcuţii Mucenici
cu haiducii-s gemeni.

Dar mai cred că într-o zi,
aspru, din furtună,
neamul meu se va trezi
cu securea-n mână.

Şi-atunci ierte Cel din cer
liftele spurcate,
căci prin sânge şi prin fier
ne-om croi dreptate.

Cred într-Unul Dumnezeu,
Tatăl Ziditorul,
ce-a-nfrăţit în neamul meu
sfântul crez cu dorul!

Fericitul Mucenic – Poet Radu Gyr

Ziua 40

Era tot mai epuizat.

Gâtul nu putea să mai susțină capul, deci l-am sprijinit eu cu mâna.

Am trăit atunci cu simțământul că se dezvăluie tainele creației, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susținea, iar sufletul a avut sentimentul plinătății.

Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu o voi uita.

Și în veșnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea,

căci atunci eram plin, deplin fericit.

Cred că Hristos era prezent în Valeriu.

Numai așa îmi pot explica starea lui de har, cât și uimirea mea și a prietenilor care au participat la acel moment.

Cu ultimele puteri, Valeriu mi-a spus:

-În primul rând gândul și sufletul meu se închină Domnului.

Mulțumesc că am ajuns aici.

Merg la El.

Vă rog mult să-L urmați, să-L slăviți și să-L slujiți.

Sunt fericit să mor pentru Hristos.

Lui îi datorez darul de azi.

Totul e o minune.

Eu plec,

dar voi

aveți de purtat o cruce grea

și o misiune sfântă.

În măsura în care mi se va îngădui,

de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi și voi fi alături de voi.

Veți avea multe necazuri.

Fiți tari în credință, căci Hristos îi va birui pe toți vrăjmașii.

Îndrăzniți și rugați-vă!

Păziți neschimbat Adevărul,

dar să ocoliți fanatismul.

Nebunia credinței este putere dumnezeiască,

dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă și profund umană.

Să-i iubiți și să-i slujiți pe oameni.

Au nevoie de ajutor, căci dușmani prădalnici caută să-i înșele.

Ateismul va fi învins,

dar

să fiți atenți cu ce va fi înlocuit!

[cuvinte rostite în anul 1952]

Testamentul meu este cuvântul de azi.

Creștinătatea trebuie să pună un început nou,

mai curat,

mai aproape de adevăr… (…)

Ioane, a zis el,

să duceți duhul mai departe!

Aici a lucrat Dumnezeu! (…)

A ridicat ochii albaștri spre cer și am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare.

Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârșită, a cărei vedere te face fericit.

Plângeam în hohote..

ÎNTOARCEREA LA HRISTOS – IOAN IANOLIDE

Sunt români, pretinși mari filosofi,

care au scris și mai scriu încă despre Pitești și Gherla, bazându-se doar pe fapte imaginate sau povestite de către cei interesați să ascundă adevărul.

Una este a fi trăit și suportat drama în realitatea și complexitatea ei,

și alta este a fabula din fabulațiile altora.

Singurii care au autoritatea, calitatea, dreptul și datoria de a vorbi despre cei morți în această dramă cumplită

sunt numai aceia care au trecut pe la Pitești și Gherla, cei care au fost torturați ani de zile, fiind în centrul acestei drame,

și nu cei care au trecut marginal pe acolo, spunând totul la prima palmă primită (…)

Nu acuz și nu mă revolt împotriva nimănui,

dar simt cum strigă în mine sufletele celor uciși în torturi,

atunci când semeni de-ai noștri, indiferent de concepția lor politică sau religioasă,

aduc o interpretare facilă acestui fenomen, inventând date și fapte care nu au nicio legătură cu drama în sine.

Nimeni nu are dreptul să-i judece pe cei ce au trecut prin Pitești, ci numai Dumnezeu și ei înșiși (…)

Cei care n-au suferit o zi de foame, de sete, de frig, de dor, de înfrângere și n-au fost torturați, chinuiți, umiliți, prigoniți și desconsiderați pentru neamul lor,

nu au dreptul să vorbească în numele Lui (…)

Doborâți la pământ,

cu trupurile sfârtecate de răni,

huliți,

umiliți,

ne-am ridicat cu fruntea sus,

atunci când dușmanul credea că ne-a distrus.

Mai tari, mai căliți, mai pregătiți de luptă, pentru a înfrunta alte urgii, prin care dușmanul vroia să ne îngenuncheze din nou, folosind alte și alte metode.

Ei au biruit trupuri schiloade și neputincioase,

deoarece suferința fizică prelungită a depășit puterile noastre limitate.

Slugile satanei au fost sigure că prin tortura trupului pot omorî și sufletul,

dar aici s-au înșelat.

Sufletul este nemuritor, pentru că așa l-a creat Dumnezeu (…)

Martirii și morții noștri n-au avut morminte,

n-au fost îngropați în cimitire, unde supraviețuitorii lor – generațiile de mâine –

să poată rosti o rugăciune întru pomenirea lor.

Slugile satanei au vrut să le șteargă pentru totdeauna orice urmă,

tocmai pentru că nu le-au putut ucide sufletul (…)

Noi (…) n-am renunțat însă la vis

și stăm de gardă acolo sus, pe locurile unde ne-a azvârlit istoria,

să povățuim generațiile care vor veni după noi.

Numai ei ne vor crede, pentru că n-au fost ispitiți de duhul necuratului.

Și ei ne vor unge rănile de pe trupurile sfârtecate în prigoane și anchete, lagăre și temnițe, în odioasele demascări;

numai ei vor înțelege de ce am fost atât de urâți de dușmanii noștri.

Nu vor cunoaște unde ne sunt mormintele,

dar

vor auzi glasul tainic al atâtor pătimiri, pentru acest neam batjocorit și oropsit.

Ei vor aprinde în fața sfintelor altare lumânări de jertfă pentru odihna tuturor morților noștri.

Sufletele curate și cinstite ale unui tineret care nu a cunoscut zgura păcatului și a întinării, ura și patima politică, dorința de putere, își vor aduce aminte de noi.

Aceste suflete curate,

animate de un ideal sfânt,

de dragoste pentru Dumnezeu,

de aproapele

și de neamul lor.

Nu pătimașii,

nu lașii,

nu trădătorii,

nu cei mânați de dorințe animalice,

nu cei care și-au vândut sufletul satanei

sau vreunei oculte

vor avea dreptul să vorbească în numele neamului și să-l conducă.

Nu există jertfă în care să se fi vărsat sânge nevinovat,

de care Dumnezeul dragostei și al dreptății să nu-Și aducă aminte.

El va alege din neamul nostru bărbați neînfricați care să lupte cu cuvântul,

evocând generațiilor viitoare sutele de mii de jertfe,

ca pe ele să se clădească ‘o țară sfântă ca soarele sfânt de pe cer’…

MĂRTURISIRI DIN MLAȘTINA DISPERĂRII – DUMITRU BORDEIANU

Românii nu’și cinstesc sfinții (..)

mai ales Sfinții contemporani (..)

nucleu, Sfinții Români din închisori (…)

Noi nu studiem (…)

Oamenii ăia au murit pentru Dumnezeu

și erau plini de sânge

și deveniseră Liturghie… (…)

Dacă nu te rogi la un sfânt el nu te ajută (…) Nu te obligă, el nu te forțează (…)

Și noi ca popor

suntem la un pas de a ne rata vocația de sfinți (…)

datorită acestei lipse de cinstire (…)

Suntem un popor aproape apostat (…)

Această înverșunare împotriva lui Dumnezeu (…)

e la noi datorită comunismului.

Noi ne’am pierdut noblețea și nobilimea…

Avem o ţară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbaţi nemuritori.
Şi unde stau de veacuri laolaltă,
Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.
.
Avem troiţe sfinte, altare şi icoane
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.
.
Avem la Putna, Sfânt şi viu cu duhul
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,
Va răsturna cinci veacuri de pământ.
.
Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;
Ca să păzească fără de schimbare
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.
.
Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii,
Pe Horia tras pe roată pentru neam.
.
Azi iaraşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit;
Scriind deasupra vina ta cu sânge,
Aceea că, ortodoxia ai iubit.
.
Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapa neştiuţi;
Dar astăzi dând pământul la o parte
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.
.
E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân’ la noi:
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ, de Sfinţi şi de eroi!

Fericitul Mucenic – Poet Radu Gyr